Buch lesen: «Soarta Dragonilor », Seite 3

CAPITOLUL ȘASE

Gareth pășea în sus și în jos prin camera sa, cu mintea refuzând să priceapă, uimit de eșecul său în a ridica sabia, încercând să cuprindă ramificațiile. Se simțea amorțit. Abia îi venea să creadă că a fost atât de prost încât să încerce să ridice sabia, Sabia Dinastiei, pe care niciun MacGil nu a putut să o ridice de șapte generații. De ce a crezut că el ar fi mai bun decât strămoşii săi? De ce a presupus că el ar fi diferit?

Ar fi trebuit să știe. Ar fi trebuit să fie prudent, nu ar fi trebuit să se supraestimeze niciodată. El ar fi trebuit să fie mulțumit cu a avea pur și simplu tronul tatălui său. De ce a trebuit să forțeze?

Acum, toți supușii lui știau că nu era el Alesul; acum domnia sa va fi afectată de acest lucru; acum, probabil, ei ar avea mai multe motive să-l suspecteze de moartea tatălui său. El a văzut că toată lumea se uită deja diferit la el, ca și cum el ar fi fost o fantomă mergătoare, ca și cum ei s-ar fi pregătit deja pentru următorul rege ce va să vină.

Mai rău decât asta, pentru prima dată în viaţa lui, Gareth se simţea nesigur de el însuşi. Întreaga sa viață, el și-a văzut destinul clar. Fusese sigur că îi era menit să ia locul tatălui său, să domnească și să mânuiască sabia. Încrederea lui era zguduită până-n inimă. Acum, el nu mai era sigur de nimic.

Cel mai rău dintre toate, nu se putea opri din a vedea acea imagine a feței tatălui său, cea care apăruse chiar înainte de a încerca să o mânuiască. Oare asta era răzbunarea lui?

"Bravo", s-a auzit o voce înceată, sardonică.

Gareth se răsuci, șocat că mai era cineva cu el în această cameră. A recunoscut vocea imediat; era o voce cu care devenise prea familiarizat de-a lungul anilor, și una pe care ajunsese să o disprețuiască. Era vocea soției sale.

Helena.

Stătea acolo, într-un colț îndepărtat al camerei, observându-l, în timp ce își fuma pipa cu opiu. Ea inhală profund, ținu fumul în interior, apoi îl lăsă încet să iasă. Ochii ei erau injectați, iar el a putut vedea că fumase prea mult.

"Ce faci aici?", a întrebat el.

"Aceasta este camera mea nupțială la urma urmei," a răspuns ea. "Pot face orice vreau aici. Sunt soția și regina ta. Nu uita. Domnesc în acest regat la fel de mult ca și tine. Și, după dezastrul de azi, aș folosi termenul domnie foarte vag, într-adevăr."

Fața lui Gareth ardea de roșie ce era. Helena a avut întotdeauna un fel de a-l lovi cu cea mai josnică lovitură posibilă, și în momentul cel mai nepotrivit. El o disprețuia mai mult decât pe orice femeie din viața lui. Putea concepe cu greu că a fost de acord să se căsătorească cu ea.

"Chiar așa?" scuipă Gareth, întorcându-se și mergând spre ea, clocotind. "Uiți că eu sunt Regele, târfă, și aș putea pune să fii închisă, la fel ca pe oricine altcineva din împărăția mea, indiferent dacă ești sau nu soția mea."

Ea a râs de el, pufnind batjocoritor.

"Și apoi ce?", s-a răstit ea. "Să-ți lași noii supuși să se întrebe despre sexualitatea ta? Nu, mă îndoiesc foarte mult. Nu în lumea intrigilor lui Gareth. Nu în mintea celui caruia îi pasă mai mult decât oricui altcuiva de felul cum îl percep oamenii. "

Gareth se opri în fața ei, realizând că ea avea o abilitate de a vedea prin el care-l enerva până-n măduva oaselor. I-a înțeles amenințarea și și-a dat seama că cearta cu ea nu i-ar face niciun bine. Așa că el doar stătea acolo, în liniște, așteptând, cu pumnii strânși.

"Ce naiba vrei?", a spus încet, încercând să se controleze, să nu facă ceva negândit. "Tu nu vii la mine dacă nu vrei ceva."

Ea a râs, un râs batjocoritor, aspru.

"Voi lua orice doresc. Nu am venit să îți cer ceva. Ci mai degrabă să-ți spun ceva: întregul tău regat tocmai a asistat la eșecul tău de a mânui sabia. Unde ne duce asta?"

"Ce vrei să spui cu ne?", a întrebat el, gândindu-se încotro țintea ea.

"Poporul tău știe acum ceea ce eu am știut dintotdeauna: că ești un ratat. Că tu nu ești Alesul. Felicitări. Măcar acum e oficial."

El se încruntă înapoi.

"Tatăl meu nu a reușit să mânuiască sabia. Asta nu l-a împiedicat să domnească în mod eficient ca Rege."

"Dar aceasta i-a afectat domnia," a izbucnit ea. "Fiecare moment din ea."

"Dacă ești atât de nefericită cu incapacitățile mele," a izbucnit Gareth exasperat, "de ce nu părăsești pur și simplu acest loc? Părăsește-mă! Părăsește batjocura noastră de căsătorie. Sunt Rege acum. Nu mai am nevoie de tine."

"Mă bucur că ai deschis acest subiect", a spus ea, "pentru că este tocmai motivul pentru care am venit. Vreau să pun capăt  în mod oficial căsătoriei noastre. Vreau un divorț. Există un bărbat pe care îl iubesc. Un adevărat bărbat. Unul dintre cavalerii tăi, de fapt. El e un războinic. Suntem îndrăgostiți, o dragoste adevărată. Spre deosebire de orice altă iubire pe care am avut-o vreodată. Divorțează de mine, ca să mă pot opri din a continua în secret această aventură. Vreau ca dragostea noastră să fie publică. Și vreau să mă căsătoresc cu el."

Gareth se uită la ea, șocat, simțindu-se golit, ca și cum un pumnal tocmai îi fusese înfipt în piept. De ce a trebuit Helena să răbufnească? De ce acum, dintre toate momentele? Era prea mult pentru el. Se simțea ca și cum lumea îl lovea în timp ce era căzut jos.

În ciuda propriei voințe, Gareth a fost surprins să realizeze că el avea unele sentimente profunde pentru Helena, pentru că atunci când a auzit cuvintele ei reale, cerând un divorț, i s-a întâmplat ceva. L-au supărat. În ciuda propriei voințe, aceasta l-a făcut să-și dea seama că nu dorea să divorțeze de ea. Dacă ar fi venit de la el, era un lucru; dar dacă a venit de la ea, era altceva. El nu dorea ca ea să-și aibă drumul ei, și nu atât de ușor.

Cel mai mult dintre toate, se întreba cum va influența un divorț domnia lui. Un Rege divorţat ar ridica prea multe întrebări. Și în ciuda propriei voințe, el s-a trezit că este gelos pe acest cavaler. Și indignat că ea își băga nasul în lipsa lui de bărbăție. Vroia răzbunare. Pe amândoi.

"Nu îl poți avea", a izbucnit el. "Ești legată de mine. Blocată pentru totdeauna ca soție a mea. Niciodată nu te voi lăsa liberă. Și dacă vreodată îl voi întâlni pe acest cavaler cu care mă înșeli, voi pune să fie torturat și executat."

Helena mârâi către el.

"Nu sunt soția ta! Tu nu ești soțul meu. Tu nu ești un bărbat. Uniunea noastră este spurcată. Așa a fost încă din ziua în care a fost făurită. A fost un parteneriat aranjat pentru putere. Întregul subiect mă dezgustă – întotdeauna a făcut-o. Și a distrus singura mea șansă de de a fi cu adevărat căsătorită."

Ea respiră, furia crescându-i.

"Tu îmi vei acorda divorțul, sau voi arăta întregului regat ce om ești. Tu decizi."

Cu asta Helena s-a întors cu spatele la el, a mărșăluit prin cameră și a ieșit afară pe ușa deschisă, fără măcar să se obosească să o închidă în spatele ei.

Gareth stătea singur în camera de piatră, ascultând ecoul pașilor ei și simțind cum un fior îi pătrunde în corp, fără ca el să se poată opune. Mai era ceva stabil de care s-ar fi putut sprijini?

Cum Gareth stătea acolo, tremurând, privind ușa deschisă, a fost surprins să vadă pe altcineva trecând prin ea. Abia avusese timp să înregistreze conversația sa cu Helena, pentru a putea procesa toate amenințările ei, atunci când a intrat un chip prea familiar. Firth. Obișnuita vioiciune din mersul lui dispăruse când el a intrat în cameră, nesigur, cu o expresie vinovată pe față.

"Gareth?" a întrebat el, părând nesigur.

Firth se uita la el, cu ochii mari, și Gareth putea vedea cât de rău se simțea. El ar fi trebuit să se simtă rău, s-a gândit Gareth. La urma urmei, Firth a fost cel care l-a îndemnat să mânuiască sabia, care l-a convins în cele din urmă, care l-a făcut să creadă că el era mai mult decât el însuși. Fără șoaptele lui Firth, cine știe? Poate Gareth nici măcar nu ar fi încercat să o mânuiască.

Gareth se întoarse spre el, clocotind. În Firth găsise în sfârșit un obiect spre care să își direcționeze toată furia. După toate, Firth a fost cel care l-a ucis pe tatăl său. A fost Firth, acest băiat prost de la grajduri, cel care l-a prins în toată această mizerie, de la început. Acum, el era doar un alt succesor ratat din neamul MacGil.

"Te urăsc", clocoti Gareth. "Și cum rămâne acum cu promisiunile tale? Cum rămâne cu încrederea ta că voi mânui sabia?"

Firth înghiți, arătând foarte nervos. Nu avea cuvinte. În mod evident, nu avea nimic de spus.

"Îmi pare rău, Domnul meu", a spus el. "M-am înșelat."

"Te-ai înșelat despre o mulțime de lucruri", a izbucnit Gareth.

Într-adevăr, cu cât Gareth se gândea mai mult la asta, cu atât mai mult își dădea seama cât de rău se înșelase Firth. De fapt, dacă nu ar fi fost Firth, tatăl său ar fi fost încă în viață astăzi și Gareth nu ar fi fost în mizeria asta. Greutatea domniei nu ar fi apăsat pe capul lui, toate aceste lucruri nu ar fi mers greșit. Gareth tânjea după zile mai simple, ca atunci când el nu era Rege, când tatăl său era în viață. El simțea o dorință bruscă a aduce totul înapoi, felul în care fuseseră lucrurile. Dar nu putea. Și îl avea pe Firth pe care să arunce vina pentru toate astea.

"Ce faci aici?" insistă Gareth.

Firth își drese glasul, evident nervos.

"Am auzit … zvonuri … șoapte ale servitorilor. Mi-a ajuns la urechi că fratele și sora ta pun întrebări. Au fost reperați în camerele servitorilor. Examinând jgheabul de deșeuri, căutând arma crimei. Pumnalul folosit pentru a-l ucide pe tatăl tău."

Corpul lui Gareth se răci auzind cuvintele lui. Era înțepenit de șoc și frică. Oare ziua asta putea să meargă mai rău?

Își drese glasul.

"Și ce-au găsit?", a intrebat, cu gâtul uscat, cuvintele abia ieșind.

Firth clătină din cap.

"Nu știu, Domnul meu. Tot ce știu este că ei bănuiesc ceva."

Gareth simți o ură reînnoită pentru Firth, una de care el nu se știa capabil. Dacă n-ar fi fost de felul său așa de neștiutor și de împiedicat, dacă ar fi scăpat de armă în mod corespunzător, el nu ar fi fost în această poziție. Firth îl lăsase vulnerabil.

"O să spun asta doar o singură dată", declarară Gareth, pășind mai aproape de Firth, intrând în fața lui, încruntându-se înapoi la el cu cea mai fermă privire pe care o putea aduna. "Nu vreau să-ți mai văd fața vreodată. Mă înțelegi? Dispari din fața mea, și să nu te mai întorci. Am de gând să te deleg într-o poziție departe de aici. Și dacă vreodată mai pui din nou piciorul între zidurile acestui castel, fii sigur că voi pune să te aresteze.

"ACUM, PLEACĂ!" țipă Gareth.

Firth, cu ochii umplându-i-se de lacrimi, se întoarse și fugi din cameră, pașii lui răsunând mult timp dupa ce el a fugit pe coridor.

Gândurile lui Gareth au revenit la sabie, la încercarea lui eșuată. Nu se putea abține să nu simtă ca și cum ar fi pus în mișcare o mare calamitate pentru sine. Se simțea de parcă s-ar fi împins pe sine de pe o stâncă, iar de acum înainte, avea să se confrunte doar cu coborârea sa.

Stătea acolo, înrădăcinat în piatră, în tăcerea reverberantă din camera tatălui său, tremurând, întrebându-se ce Dumnezeu pusese în mișcare. Niciodată nu se simțise atât de singur, atât de nesigur pe el.

Oare asta era ce însemna să fii rege?

*

Gareth s-a grăbit pe scara de piatră în spirală, alergând în sus etaj după etaj, grăbindu-se în drumul său spre parapeții cei mai de sus ai castelului. Avea nevoie de aer curat. Avea nevoie de timp și spațiu să se gândească. Avea nevoie de un punct de unde să-și privească regatul de sus, de o șansa de a-și vedea curtea, poporul, și de a-și aminti că totul era al lui. Că, în ciuda tuturor evenimentelor de coșmar ale zilei, la urma urmei, el era încă rege.

Gareth și-a concediat însoțitorii și a fugit singur, etaj după etaj, respirând greu. S-a oprit pe unul din etaje, s-a aplecat și și-a tras sufletul. Lacrimile îi șiroiau pe obraji. El tot vedea fața tatălui său, mustrându-l, la fiecare colț.

"Te urăsc!", a strigat în gol.

Ar fi putut jura că auzit un râs batjocoritor ca răspuns. Râsul tatălui său.

Gareth trebuia să scape de acolo. S-a întors și a continuat să alerge, sprintând, până când în cele din urmă a ajuns sus. A dat buzna prin ușa, și aerul proaspăt de vară l-a lovit în față.

Respiră adânc, trăgându-și sufletul, savurând razele soarelui, în briza caldă. Își dădu jos mantia, mantia tatălui său, și o aruncă pe podea. Era prea cald – iar el nu mai vroia să o poarte.

Se grăbi spre marginea parapetului și apucă zidul de piatră, respirând greu, privind în jos spre curtea lui. Putea vedea mulțimea care nu se mai termina, ieșind de castel. Ei părăseau ceremonia. Ceremonia lui. Aproape că le putea simți dezamăgirea de aici. Arătau atât de mici. Se minună că erau toți sub controlul său.

Dar pentru cât timp?

"Domniile sunt lucruri amuzante," a venit o voce străveche.

Gareth s-a întors și l-a văzut, spre surprinderea lui, pe Argon stând acolo, la câțiva pași distanță, purtând o mantie albă cu glugă și ținându-și toiagul. Se uită la el, un zâmbet în colțul buzelor – însă ochii săi nu zâmbeau. Ei luminau, privind drept prin el, și l-au pus pe Gareth în alertă. Ei vedeau prea mult.

Erau atât de multe lucruri pe care Gareth ar fi vrut să i le spună lui Argon, să-l întrebe. Dar acum, când el deja eșuase să mânuiască sabia, nu își putea aminti nici măcar unul.

"De ce nu mi-ai spus?" a pledat Gareth, cu disperare în voce. "Ai fi putut să-mi spui că nu am fost menit să o mânuiesc. Ai fi putut să mă scapi de rușine."

"Și de ce aș fi făcut asta?" întrebă Argon.

Gareth se încruntă.

"Tu nu ești un adevărat sfătuitor al Regelui", a spus el. "L-ai fi sfătuit cu adevărat pe tatăl meu. Dar nu pe mine."

"Poate că el merita un sfat adevărat", a răspuns Argon.

Furia lui Gareth se adânci. Îl ura pe acest om. Și îl învinovățea.

"Nu te vreau în jurul meu", a spus Gareth. "Nu știu de ce te-a angajat tatăl meu, dar eu nu te vreau la Curtea Regelui."

Argon râse, un sunet gol, înfricoșător.

"Tatăl tău nu m-a angajat, băiat prost", spuse el. "Nici tatăl său înaintea lui. Am fost menit să fiu aici. De fapt, ai putea spune că eu i-am angajat pe ei."

Argon făcu brusc un pas înainte, și îl privi pe Gareth ca și cum i s-ar fi uitat direct în suflet.

"Poate fi același lucru spus despre tine?" întrebă Argon. "Ești menit să fii aici?"

Cuvintele lui au lovit un nerv în Gareth, trimițând un fior prin el. Era exact ce se întrebase și Gareth însuși. Gareth se întrebă dacă era o amenințare.

"Cel care domnește prin sânge va conduce prin sânge," proclamă Argon, și cu aceste cuvinte, se întoarse repede cu spatele și începu să se îndepărteze.

"Așteaptă!" țipă Gareth, acum nemaidorind ca el să plece, având nevoie de răspunsuri. "Ce vrei sa spui prin asta?”

Gareth nu se putea abține să simtă că Argon îi transmitea un mesaj, că nu va domni mult timp. El trebuia să știe dacă asta însemna.

Gareth alergă după el, dar pe când se apropia, chiar în fața ochilor lui, Argon dispăru.

Gareth se întoarse, se uită în jurul lui, dar nu văzu nimic. Auzi doar un râs gol, undeva în aer.

"Argon!" a țipat Gareth.

Se întoarse din nou, apoi se uitat în sus la cer, îngenunchind și aruncându-și capul pe spate. Țipă:

"ARGON!"

CAPITOLUL ȘAPTE

Erec mărșăluia alături de Duce, Brandt și câteva zeci de oameni din anturajul Ducelui, pe străzile întortocheate din Savaria, printr-o mulțime care tot creștea, spre casa servitoarei. Erec a insistat să o întâlnească fără întârziere, iar Ducele vroia să-i deschidă chiar el calea. Și acolo unde mergea Ducele, mergea toată lumea. Erec s-a uitat în jur la anturajul imens și în creștere, și a fost jenat, realizând că va ajunge la locuința fetei cu zeci de oameni după el.

De când o văzuse prima dată, Erec nu putuse să se gândească la mai nimic altceva. Cine era fata asta, se întreba el, care părea atât de nobilă, dar care lucra ca servitoare la curtea Ducelui? De ce fugise de el așa grabită? Cum se face că, în toți anii săi, cu toate femeile de sânge regal pe care le întâlnise, acesta era singura care îi cucerise inima?

Fiind înconjurat întreaga sa viață de persoane de sânge regal, el însuși fiul unui rege, Erec putea detecta alte persoane de os domnesc într-o clipă – și a simțit din momentul în care a observat-o că ea era de o poziție mult mai înaltă decât cea pe care o deținea. Ardea de curiozitate să știe cine era ea, de unde era, ce făcea aici. Avea nevoie de o altă șansă de a-și fixa privirea pe ea, pentru a vedea dacă el doar și-a imaginat sau dacă chiar simțea în continuare la fel.

"Servitorii mei îmi spun că ea locuiește la periferia orașului," a explicat Ducele, vorbind în timp ce mergeau. Cum mergeau, oameni de pe ambele părțile străzii deschideau obloanele și se uitau în jos, uimiți de prezența Ducelui și a anturajul său, pe străzile de rând.

"Aparent, ea este în slujba unui hangiu. Nimeni nu îi știe originea, de unde a venit. Tot ce se știe este că a ajuns în orașul nostru într-o zi, și a devenit aservită acestui hangiu. Trecutul ei este un mister, se pare."

Au cotit toți pe o altă stradă laterală, pavajul de sub ei devenind din ce în ce mai strâmb, locuințele mici tot mai apropiate una de alta și mai dărăpănate, pe măsură ce înaintau. Ducele își drese glasul.

"Am luat-o ca slujitoare la curtea mea la ocazii speciale. Este liniștită, nu bârfește. Nimeni nu știe prea multe despre ea. Erec," a spus Ducele, întorcându-se în cele din urmă spre Erec, așezând o mână pe încheietura mâinii lui,"ești sigur de asta? Această femeie, oricine ar fi ea, e doar o altă femeie de rând. Poți să alegi orice femeie din regat."

Erec se uită la el cu o intensitate egală.

"Trebuie să o văd din nou pe fata asta. Nu-mi pasă cine este."

Ducele clătină din cap dezaprobator, și toți au continuat să meargă pe jos, cotind stradă după stradă, trecând prin aleile înguste și răsucite. Pe măsură ce înaintau, această zonă din Savaria devenea mai rău famată, străzile se umpleau de tot soiul de bețivi, erau pline de mizerie, găini și câini sălbatici umblând de colo colo. Au trecut de tavernă după taverna, țipetele mușteriilor ajungând până în stradă. Mai mulți bețivi s-au împleticit înaintea lor, și, pe măsură ce noaptea începea să se lase, străzile au început să fie luminate de torțe.

"Faceți loc pentru Duce!", a strigat principalul însoțitor, grăbindu-se înainte și în cele din urmă împingând bețivii din drum. Peste tot în susul și în josul străzii tipi dezgustători făceau loc și priveau, uimiți, cum trecea Ducele, cu Erec lângă el.

În cele din urmă, au ajuns la un han mic, umil, construit din stuc, cu un acoperiș ascuțit de ardezie. Arăta ca și cum ar putea ține poate cincizeci de mușterii în taverna de dedesubt, cu câteva camere pentru oaspeți deasupra. Ușa de la intrare era strâmbă, o fereastră era spartă, iar lampa de la intrare atârna strâmb, cu fitilul pâlpâind, cu ceară prea puțină. Strigătele bețivilor se revărsau pe ferestre, când s-au oprit toți în fața ușii.

Cum ar putea lucra o așa fată fină într-un loc ca ăsta? se întrebă îngrozit Erec, auzind strigătele și huiduielile din interior. Inima lui s-a frânt gândindu-se la asta, la umilința pe care ea trebuia să o îndure într-un asemenea loc. Nu e drept, s-a gândit el. Se simțea hotărât să o salveze de acolo.

"De ce ai venit în cel mai rău loc posibil pentru a-ți alege mireasa?", a întrebat Ducele, întorcându-se spre Erec.

Și Brandt s-a întors spre el.

"Ultima șansă, prietene", a spus Brandt. "Există un castel plin de femei de sânge regal care te așteaptă."

Dar Erec clătină din cap, hotărât.

"Deschide ușa," porunci el.

Unul din oamenii Ducelui se repezi în față și o deschise. Mirosul de bere stătută ieșea în valuri, provocându-i repulsie.

În interior, oameni beți erau cocoșați peste bar, așezați de-a lungul meselor din lemn, strigând prea tare, râzând, huiduind și înghiontindu-se reciproc. Erau doar brute, Erec putea vedea asta imediat, cu burțile prea mari, cu obrajii nerași, cu hainele nespălate. Niciunul dintre ei nu era războinic.

Eric a făcut mai mulți pași în interior, căutând-o pe ea. Nu-și putea imagina că o femeie ca ea ar putea lucra într-un astfel de loc. Se întreba dacă nu cumva au ajuns la locuința greșită.

"Scuzați-mă, domnule, caut o femeie", i-a zis Erec omului care stătea lângă el, înalt și lat, cu o burtă mare, neras.

"Nu-i așa că o cauți?" a strigat omul, batjocoritor. "Ei bine, ai ajuns la locul nepotrivit! Acesta nu este un bordel. Deși există unul peste drum, și am auzit că femeile sunt bune și grăsuțe!"

Omul a inceput sa râdă, prea tare, în fața lui Erec, și câțiva dintre tovarășii lui i s-au alăturat.

"Nu caut un bordel," a răspuns fără să fie amuzat, "ci o singură femeie, una care lucrează aici."

"Trebuie să te referi atunci la servitoarea hangiului", a strigat altcineva, un alt bărbat masiv, beat. "E probabil în spate, undeva, spălând pardoselile. Păcat – aș dori să fi fost aici, în poala mea!"

Toți bărbații au început să râdă tare, copleșiți de propriile lor glume, și Erec s-a înroșit la gândul acesta. S-a simțit rușinat pentru ea. Ca ea să trebuiască să-i servească pe toți acești bărbați infecți – era o mârșăvie pe care n-o putea nici măcar concepe.

"Și tu cine ești?", a venit un alt glas.

Un bărbat a pășit înainte, mai masiv decât ceilalți, cu barba și ochii negri, încruntat, cu o falcă largă, însoțit de mai mulți bărbați dubioși. Avea mai mulți mușchi decât grăsime, și s-a apropiat amenințător de Erec, în mod clar apărându-și teritoriul.

"Încerci să-mi furi servitoarea?" a întrebat el. "Afară cu tine, atunci!"

El a pășit în față și s-a întins să-l apuce pe Erec.

Dar Erec, întărit de anii de antrenament, cel mai mare cavaler al regatului, avea reflexe mai bune decât și-ar fi putut imagina acest om. În momentul în care mâinile lui l-au atins pe Erec, el a sărit în acțiune, apucându-i încheietura mâinii într-o priză, învârtindu-l pe bărbat în jurul lui însuși cu viteza fulgerului, apucându-l de partea din spate a cămășii și împingându-l de-a curmezișul camerei.

Uriașul a zburat ca o ghiulea, și a luat mai mulți bărbați cu el, toți prăbușindu-se pe podeaua micii camere ca niște popice.

Intreaga camera a devenit tăcută, căci fiecare bărbat s-a oprit și a privit.

"LUPTĂ! LUPTĂ! "au scandat oamenii .

Hangiul, uluit, s-a împleticit înapoi în picioare și s-a repezit spre Erec cu un strigăt.

De data aceasta Erec nu a așteptat. El a pășit înainte pentru a-și întâlni atacatorul, a ridicat un braț, și a adus cotul drept în jos pe fața omului, rupându-i nasul.

Hangiul a dat înapoi, apoi s-a prăbușit, aterizând în fund pe podea.

Erec a pășit înainte, l-a apucat și, în ciuda dimensiunilor sale, l-a ridicat sus deasupra capului. A făcut câțiva pași înainte și l-a aruncat pe bărbat, și acesta a zburat prin aer, dărâmând în drum jumătate din cameră.

Toți bărbații din încăpere au înghețat, oprindu-se din scandat, devenind tăcuți, începând să realizeze că cineva special era printre ei. Brusc însă, barmanul a venit grăbit înainte, cu o sticlă mare deasupra capului, îndreptată direct spre Erec.

Erec l-a văzut venind și avea deja mâna pe sabie, dar înainte ca Erec să o poată trage din teacă, prietenul lui Brandt a pășit înainte, alături de el, a scos un pumnal de la centură, și i-a pus vârful la gâtul barmanului.

Barmanul s-a repezit chiar în ea și s-a oprit brusc, cu lama pe cale să-i străpungă pielea. Stătea acolo, cu ochii larg deschiși de frică, transpirând, cu mâna înghețată în aer pe sticlă. Camera a devenit atât de tăcută din cauza impasului că s-ar fi putut auzi un fir de păr căzând.

"Aruncă-o," a ordonat Brandt.

Barmanul a făcut aceasta, iar sticla s-a zdrobit de podea.

Erec și-a scos sabia, cu un zăngănit puternic de metal, și s-a îndreptat spre hangiu, care zăcea gemând pe podea, și a îndreptat-o spre gâtul acestuia.

"Voi spune asta doar o dată", a anunțat Erec. "Golește această cameră de toate acestea gunoaie. Acum. Cer o audiență cu doamna. Singuri".

"Ducele" a strigat cineva.

Întreaga cameră s-a întoarse și, în final, l-a recunoscut pe ducele care stătea acolo, la intrare, flancat de oamenii săi. Toți s-au grabit să-și scoată căciulile și să-și plece capetele.

"Dacă această cameră nu este goală până când am terminat de vorbit," a anunțat Ducele, "fiecare dintre cei de aici va fi dus imediat la închisoare."

Camera a izbucnit într-o agitație nebună pe când toți oamenii din interior s-au grăbit să o elibereze, trecând în viteză pe lângă Duce și ieșind pe ușa din față, lăsându-și sticlele neterminate de bere pe oriunde erau.

"Ieși și tu afară," i-a spus Brandt barmanului, coborând pumnalul, apucându-l de păr și împingându-l afară pe ușă.

Camera, care fusese atât de gălăgioasă cu câteva clipe înainte, stătea acum goală, tăcută, cu excepția lui Erec, Brandt, a Ducelui și a unei duzini dintre cei mai apropiați oameni ai săi. Ei au închis ușa în urma lor cu un pocnet răsunător.

Erec s-a întors spre hangiul așezat pe podea, încă amețit, ștergîndu-și sângele de la nas. Erec l-a apucat de cămașă, l-a ridicat cu ambele mâini și l-a așezat pe una din băncile goale.

"Mi-ai distrus afacerea în această noapte," a scâncit hangiul. "Veți plăti pentru asta."

Ducele făcu un pas înainte și-l pălmui.

"Pot să pun să fii ucis pentru încercarea de a-l ataca pe acest om," l-a certat Ducele. "Nu știi cine e? Acesta este Erec, cel mai bun cavaler al regelui, campionul Cavalerilor de Argint. Dacă el alege, te poate ucide el însuși, chiar acum."

Hangiul s-a uitat la Erec, și pentru prima dată, o frică adevărată i-a traversat fața. Aproape că tremura pe scaun.

"N-am avut nicio idee. Nu v-ați anunțat sosirea. "

"Unde este ea?" a întrebat Erec, nerăbdător.

"E în spate, curăță bucătăria. Ce vrei de la ea? Ți-a furat ceva? E doar o servitoare."

Erec și-a scos pumnalul și l-a ținut la gâtul omului.

"Numește-o iar ‘servitoare’," l-a avertizat Erec", și poți fi sigur că-ți voi tăia gâtul. Ai înțeles?", a întrebat el cu fermitate, ținând lama apăsată pe pielea omului.

Ochii bărbatului au fost inundați de lacrimi, și a dat încet din cap.

"Adu-o aici, și grăbește-te," i-a ordonat Erec și l-a tras, împingându-l, trimițându-l în zbor prin cameră, către ușa din spate.

Pe când hangiul a plecat, s-a auzit un zăngănit de vase din spatele ușii, strigăte îndepărtate, și apoi, câteva momente mai târziu, ușa s-a deschis și au ieșit mai multe femei, îmbrăcate în zdrențe, cu halate și bonete, acoperite cu grăsime din bucătărie. Erau trei femei mai în vârstă, pe la șaizeci de ani, iar Erec s-a întrebat pentru o clipă dacă hangiul știa despre cine vorbea el.

Și apoi, ea a ieșit – și inima lui Erec i s-a oprit în piept.

Abia mai putea respira. Era ea.

Purta un șorț, acoperit cu pete de grăsime, și își ținea capul aplecat, prea rușinată să se uite în sus. Părul ei era legat, acoperit cu o pânză, obrajii ei erau plini de murdărie – și totuși, Erec era îndrăgostit lulea de ea. Pielea ei era atât de tânără, atât de perfectă. Avea pomeții ieșiți în afară, sculptați, un nas mic acoperit cu pistrui și buze pline. Avea o frunte largă, regală, și părul blond frumos se revărsa de sub bonetă.

Aruncă o privire spre el, doar pentru o clipă, și ochii ei mari minunați, verzi și migdalați, care își schimbau culoarea în lumină, devenind albaștri-cristalini și înapoi la verde, îl țineau înrădăcinat în loc. Și-a dat seama că era și mai fascinat de ea acum decât fusese când o întâlnise prima dată.

În spatele ei a ieșit hangiul, încruntat, încă ștergându-se de sângele din nas. Fata a mers înainte ezitant, înconjurată de aceste femei mai în vârstă, spre Erec, și a făcut o reverență când a ajuns aproape. Erec s-a ridicat, în picioare în fața ei, și la fel au făcut mai mulți oameni din anturajul Ducelui.

"Domnul meu", a spus ea, vocea ei ușoară, dulce, umplând inima lui Erec. "Te rog, spune-mi ce-am făcut să te jignesc. Nu știu ce este, dar îmi pare rău pentru tot ce am făcut care să justifice prezența suitei Ducelui."

Erec zâmbi. Cuvintele ei, limbajul ei, sunetul vocii ei – toate l-au făcut să se simtă reîmprospătat. El nu ar fi vrut ca ea să se oprească din vorbit.

Erec s-a întins și i-a atins bărbia cu mâna, ridicând-o până când ochii ei blânzi i-au întâlnit pe ai lui. Inima lui a început să bată mai repede pe măsura ce se uita în ochii ei. Era ca și cum s-ar fi pierdut într-o mare de albastru.

"Doamna mea, nu ați făcut nimic care să mă ofenseze. Nu cred că veți fi vreodată în stare să mă ofensați. Nu vin aici din furie, ci din iubire. Din momentul în care v-am văzut, nu am fost în stare să mă gândesc la nimic altceva. "

Fata arăta amețită, și imediat a coborât ochii în pământ, clipind de mai multe ori. Ea își sucea mâinile, arătând nervoasă, copleșită. În mod clar nu era obișnuită cu așa ceva.

"Vă rog doamna mea, spuneți-mi. Care vă este numele?

"Alistair," răspunse ea, cu umilință.

"Alistair," repetă Erec, copleșit. Acesta era cel mai frumos nume pe care îl auzise vreodată.

"Dar eu nu știu la ce v-ar folosi să să-l știți", a adăugat ea, încet, încă privind podeaua. "Sunteți un nobil. Iar eu sunt doar o slujitoare."

"Ea este servitoarea mea , mai exact," a spus hangiul, pășind înainte, obraznic. "Ea îmi este aservită mie. A semnat un contract cu ani în urmă. Șapte ani este ceea ce a promis. În schimb, îi dau casă și mâncare. Ea este aici de trei ani. Deci, vedeți, acest lucru este o totală pierdere de timp. Ea este a mea. E în proprietatea mea. Nu o luați pe asta de aici. Ea este a mea. Mă înțelegeți?"

Erec a simțit pentru hangiu o ură mai mare decât orice a simțit vreodată pentru un om. O parte din el se gândea să tragă sabia și să-l înjunghie în inimă, ca să termine cu el. Dar oricât de mult poate ar fi meritat-o bărbatul, Erec nu dorea să încalce legea Regelui. La urma urmei, acțiunile sale se reflectau asupra regelui.

"Legea Regelui este legea Regelui", i-a zis Erec, ferm, omului. "Nu intenționez să o încalc. Astea fiind spuse, mâine încep turnirurile. Si eu am dreptul, ca orice bărbat, să îmi aleg mireasa. Și să fie cunoscut aici și acum că o aleg pe Alistair."

Un icnet s-a răspândit în cameră, toată lumea întorcându-se unul spre celălalt, șocați.

"Asta bineînțeles," a adăugat Erec, "dacă ea consimte."

Erec s-a uitat la Alistair, cu inima bătând să-i sară din piept, în timp ce ea continua să își țină fața coborâtă spre podea. El a putut vedea că ea roșea.

"Sunteți de acord, doamna mea?", a întrebat el.