Buch lesen: «Calea Eroilor», Seite 5

CAPITOLUL ŞASE

Thor o rupse la fugă peste câmpul întins al arenei, alergând din toate puterile. În spate, aproape, putea auzi paşii gărzilor regelui. Îl urmăriră prin decorul fierbinte şi prăfuit, înjurând în timp ce alergau. În faţa sa, erau răspândiţi membrii—şi noii recruţi—ai Legiunii, zeci de băieţi ca el, dar mai în vârstă şi mai puternici. Se antrenau şi erau testaţi în diferite formaţii, unii aruncând suliţele, alţii atacând cu suliţe scurte, iar câţiva exersându-şi mânuirea lăncii. Ocheau ţinte îndepărtate, pe care rareori le ratau. Aceştia erau rivalii săi şi păreau redutabili.

Printre ei, se aflau zeci de cavaleri adevăraţi, dintre Cavalerii de Argint, stând în picioare într-un larg semicerc, şi supraveghind acţiunea. Judecând. Hotărând cine va rămâne şi cine va fi trimis acasă.

Thor ştia că va trebui să-şi dovedească valoarea, să-i impresioneze pe aceşti bărbaţi. În câteva momente, gărzile vor fi pe el şi, dacă avea vreo şansă să facă impresie, acum era momentul. Dar cum? Mintea sa căuta febril în timp ce gonea prin curte, hotărât să nu se lase alungat.

În timp ce Thor alerga, ceilalţi începură să observe ce se întâmplă. Câţiva dintre recruţi se opriră din ceea ce făceau şi se întoarseră spre el, la fel şi câţiva dintre cavaleri. În câteva momente, Thor simţi că atenţia tuturor se opri asupra sa. Păreau consternaţi şi îşi dădu seama că, probabil, se întrebau cine era el, cel care alerga pe terenul lor, urmărit de trei dintre gărzile regelui. Nu aşa îşi dorise să facă impresie. Niciodată în viaţă, pe când visa să se alăture Legiunii, nu-şi imaginase că lucrurile se vor întâmpla astfel.

În timp ce Thor alerga, cântărind ce să facă, situaţia se schimbă în favoarea sa. Un băiat voinic, un recrut, hotărâse să-i impresioneze pe ceilalţi, oprindu-l pe Thor. Înalt, bine legat şi aproape de două ori mai mare decât Thor, îşi ridică sabia de lemn pentru a-i bloca drumul.

Thor observă că era hotărât să-l doboare, să-l umilească în faţa tuturor şi să-şi câştige astfel un avantaj faţă de ceilalţi recruţi.

Acest lucru îl înfurie. Thor nu avea nimic de împărţit cu băiatul acesta, iar aceasta nu era lupta lui. Dar voia să o facă a lui, numai pentru a avea un avantaj faţă de ceilalţi.

În timp ce se apropia, lui Thor abia îi venea să creadă cât era de mare: se înălţa asupra lui, privind încruntat în jos, cu şuviţele groase de păr negru acoperindu-i fruntea şi cea mai largă, cea mai pătrată falcă din câte văzuse vreodată. Nu vedea cum ar fi putut să obţină o cât de mică victorie împotriva acestui băiat.

Băiatul îl atacă cu sabia sa de lemn şi Thor ştia că, dacă nu va reacţiona imediat, va fi doborât.

Reflexele lui Thor funcţionau. Îşi luă instinctiv praştia, se trase înapoi şi lansă o piatră spre mâna băiatului. Piatra îşi nimeri ţinta şi lovi sabia din mână acestuia, tocmai în clipa în care băiatul o cobora. Sabia zbură şi băiatul, strigând, se apucă de mână.

Thor nu pierdu timpul. Atacă, profitând de răgaz, sări în aer şi îşi propti ambele picioare drept în pieptul băiatului. Dar acesta era atât de masiv, încât era ca şi cum ar fi lovit un stejar.

Băiatul abia dacă se clătină înapoi câţiva centimetri, în timp ce Thor se opri brusc şi căzu le picioarele băiatului.

Asta nu-i a bună, gândi Thor, în timp ce se lovi de pământ cu o bufnitură, cu urechile ţiuind.

Thor încercă să se ridice, dar băiatul era cu un pas înaintea sa. Se aplecă, îl apucă pe Thor de spate şi-l aruncă, făcându-l să zboare, cu capul înainte, în praf.

O mulţime de băieţi se adunară repede, formând un cerc în jurul lor şi ovaţionând. Thor roşi, umilit.

Thor se răsuci pentru a se ridica, dar băiatul era prea rapid. Era deja deasupra lui, ţintuindu-l la pământ. Înainte ca Thor să-şi dea seama, se luară la trântă, iar greutatea băiatului era enormă.

Thor putea auzi strigătele înăbuşite ale recruţilor care-i încercuiseră, nerăbdători să vadă sânge. Băiatul se încruntă; îşi ridică degetele mari şi le îndreptă în jos, spre ochii lui Thor. Lui Thor nu-i venea să creadă—părea că băiatul acesta chiar voia să-l rănească. Îşi dorea chiar atât de mult să se evidenţieze?

În ultima secundă, Thor îşi rostogoli capul în lături şi mâinile băiatului trecură în zbor, cufundându-se în praf. Thor profită de şansă şi se rostogoli de sub el.

Thor se ridică şi-l înfruntă pe băiatul care se ridicase şi el. Băiatul îl atacă, ţintindu-i faţa, dar Thor se aplecă în ultimul moment; simţi suflul loviturii în faţă şi înţelese că dacă pumnul băiatului l-ar fi lovit, i-ar fi rupt falca. Thor se întinse şi-l lovi pe băiet în pântece, dar abia dacă avu vreun efect; era ca şi cum ar fi lovit un copac.

Înainte ca Thor să poată riposta, băiatul îl lovi cu cotul în faţă. Thor se dădu înapoi, clătinându-se din cauza loviturii. Era ca şi cum ar fi fost lovit de un ciocan şi urechile îi ţiuiau.

În timp ce Thor se poticnea, încercând să-şi recapete răsuflarea, băiatul atacă şi-l lovi puternic cu piciorul în piept. Thor zbură înapoi şi se prăbuşi la pământ, aterizând pe spate. Ceilalţi băieţi ovaţionau.

Ameţit, Thor dădu să se ridice, dar băiatul atacă din nou, se balansă şi-l lovi din nou cu pumnul în faţă, lăsându-l lat la pământ—de data aceasta definitiv.

Thor zăcea acolo, auzind ovaţiile înăbuşite ale celorlalţi, simţind gustul sărat al sângelui curgându-i din nas, de la lovitura primită în faţă. Gemu de durere. Privi în sus şi-l văzu pe băiatul cel voinic întorcându-se şi îndreptându-se spre prietenii săi, deja pregătit să-şi serbeze victoria.

Thor voia să renunţe. Băiatul era uriaş, luptase zadarnic cu el şi nu putea să îndure mai multă durere. Dar ceva din el îl împingea înainte. Nu putea să piardă. Nu în faţa tuturor acestor oameni.

Nu renunţa! Ridică-te. Ridică-te!

Thor reuşi cumva să-şi adune puterile. Gemând, se rostogoli şi se sprijini în mâini şi în genunchi, apoi se ridică încet în picioare. Îl înfruntă pe băiat, sângerând, cu ochiul umflat, nevăzând bine, respirând greu şi îşi ridică pumnii.

Uriaşul băiat se întorsese şi se holbă la Thor. Îşi scutură capul, nevenindu-i să creadă.

„Ar fi trebuit să rămâi la pământ, băiete”, ameninţă el şi începu să se îndrepte către Thor.

„DESTUL!” strigă o voce. „Elden, retrage-te!”

Un cavaler înaintase brusc, ajungând între cei doi, ţinând palma sus şi oprindu-l pe Elden să se apropie de Thor. Mulţimea se potoli, iar toţi priveau spre cavaler; în mod cert, acesta era un bărbat care impunea respect.

Thor ridică privirea, cu admiraţie, la apariţia cavalerului. Avea douăzeci şi ceva de ani, era înalt, larg în umeri, avea o bărbie pătrată şi un păr castaniu, bine îngrijit. Thor îl plăcu imediat.

Armura lui de cea mai bună calitate, cu zalele făcute din argint lustruit, era acoperită cu însemnele regale: şoimul-emblemă al familiei MacGil. Lui Thor i se uscase gâtul; se afla în prezenţa unui membru al familiei regale. Nu-i venea să creadă.

„Explică-te, băiete”, îi spuse el lui Thor. „De ce-ai dat buzna neinvitat în arena noastră?”

Înainte ca Thor să poată răspunde, pe neaşteptate, trei membri ai Gărzii Regale pătrunseră în cerc. Cel care-i conducea se oprise acolo, respirând cu dificultate, arătându-l pe Thor cu degetul.

„L-a sfidat pe comandantul nostru!” strigă una dintre gărzi. „Îl voi încătuşa şi-l voi duce în temniţa regelui!”

„N-am făcut nimic rău!” protestă Thor.

„Ai făcut acum!” strigă garda. „Să dai buzna pe proprietatea regelui neinvitat?”

„Tot ce am vrut a fost o şansă!” strigă Thor, întorcându-se, pledând în faţa cavalerului din faţa sa, membru al familiei regale. „Tot ce am vrut a fost o şansă de a mă alătura Legiunii!”

„Acest teren de instrucţie este doar pentru cei invitaţi, băiete”, se auzi un glas aspru.

Un războinic de cincizeci de ani, lat şi îndesat, cu chelie, barbă scurtă şi o cicatrice pe nas păşi în interiorul cercului. Arăta de parcă ar fi fost soldat profesionist toată viaţa—şi, judecând după însemnele de pe armură, după ţinta de aur de pe pieptul său, părea a fi comandantul lor.

Văzându-l, inima lui Thor începu să bată mai repede: un general.

„N-am fost invitat, sire”, zise Thor. „Acesta-i adevărul. Dar să mă aflu aici a fost visul meu de-o viaţă. Tot ce am vrut a fost şansa de a arăta ce pot să fac. Sunt tot atât de bun ca oricare dintre aceşti recruţi. Daţi-mi numai şansa s-o dovedesc. Vă rog. Să mă alătur Legiunii este tot ce am visat.”

„Acest câmp de luptă nu e pentru visători, băiete”, veni răspunsul lui aspru. E pentru luptători. Nu există excepţii de la regulile noastre: recruţii sunt aleşi.”

Generalul încuviinţă din cap şi garda regală se apropie de Thor cu cătuşele la vedere.

Dar brusc cavalerul din familia regală făcu un pas înainte şi ridică palma, oprind garda.

„Poate că, uneori, se poate face o excepţie”, zise el.

Garda îl privi consternată, dorindu-şi în mod evident să vorbească, dar ţinându-şi gura din respect pentru un membru al familiei regale.

„Îţi admir curajul, băiete”, continuă cavalerul. „Înainte de a te alunga, aş dori să văd ce poţi să faci.”

„Dar, Kendrick, avem regulile noastre…” zise generalul, vădit nemulţumit.

„Familia regală face regulile”, răspunse Kendrick cu asprime, „iar Legiunea se supune familiei regale.”

„Răspundem în faţa tatălui tău, Regele—nu în faţa ta”, replică generalul, la fel de sfidător.

Era în impas, iar tensiunea se simţea în aer. Lui Thor nu-i venea să creadă ce provocase.

„Îmi cunosc tatăl şi ştiu ce ar dori. Ar dori să-l pună pe acest băiat la încercare. Şi exact asta vom face.”

După câteva momente tensionate, în cele din urmă generalul bătu în retragere.

Kendrick întoarse spre Thor, cu ochii în ochii săi, căprui şi arzători, chipul unui prinţ, dar şi al unui războinic.

„Îţi voi da o şansă”, îi spuse lui Thor. „Hai să vedem dacă poţi lovi ţinta aceea.”

Făcu un gest spre o căpiţă de fân, departe peste câmp, cu o pată mică, roşie în mijlocul ei.

Câteva suliţe erau înfipte în căpiţă, dar niciuna în interiorul petei roşii.

„Dacă poţi face ceea ce n-au putut face ceilalţi băieţi—dacă poţi lovi semnul acela de aici—atunci ni te poţi alătura.”

Cavalerul se dădu la o parte şi Thor putu simţi toate privirile aţintite asupra sa.

Observă un rastel de suliţe şi le examină cu mare atenţie. Erau de o calitate mai bună decât văzuse vreodată, făcute din lemn de stejar, înfăşurate în cea mai bună piele. Inima îi bătea tare când ieşi în faţă, ştergându-şi sângele de la nas cu dosul palmei, mai agitat ca niciodată în viaţa lui. Clar, îi fusese încredinţată o sarcină aproape imposibilă. Dar trebuia să încerce.

Thor întinse mâna şi alese o suliţă nici prea lungă, nici prea scurtă. O cântări în mână—era grea, masivă. Nu ca cele pe care le folosea acasă. Dar totodată o simţi potrivită. Simţi că n-ar fi cu totul imposibil să lovească ţinta. La urma urmei, aruncarea suliţei era cel mai mare talent al său, alături de aruncarea pietrelor, iar numeroasele, îndelungatele zile de hoinăreală prin sălbăticie îi oferiseră destule ţinte. Fusese întotdeauna capabil să lovească ţinte pe care nici măcar fraţii săi nu le nimereau.

Thor închise ochii şi inspiră adânc. Dacă rata, ar fi fost înşfăcat de gărzi şi târât în temniţă—iar şansele sale de a se alătura Legiunii ar fi fost ruinate pentru totdeauna. Acest unic moment reprezenta tot ce îşi dorise vreodată.

Se rugă lui Dumnezeu din tot sufletul.

Fără să ezite, Thor deschise ochii, făcu doi paşi înainte, se lăsă pe spate şi aruncă suliţa.

Îşi ţinu respiraţia în timp ce o privea zburând.

Te rog, Doamne. Te rog.

Suliţa îşi croi drum în liniştea apăsătoare, mormântală, şi Thor putu simţi sutele de priviri aţintite asupra acesteia. Apoi, după o veşnicie, se auzi sunetul de neconfundat al unei suliţe înfigându-se în fân. Thor nici nu trebui să se uite. Ştia, pur şi simplu, ştia că fusese o lovitură perfectă. Îşi dăduse seama că va nimeri din felul în care simţise suliţa plecându-i din mână, din unghiul încheieturii sale.

Thor îndrăzni să se uite—şi văzu, cu imensă uşurare, că nu se înşelase. Suliţa îşi găsise locul în centru semnului roşu—singura suliţă din acel loc. Făcuse ceea ce nu reuşiseră ceilalţi recruţi.

O linişte copleşitoare îl învălui, în timp ce-i simţi pe ceilalţi recruţi—şi cavaleri—toţi cu gura căscată la el.

În cele din urmă, Kendrick făcu un pas înainte şi-l bătu pe Thor puternic cu palma pe spate, cu un aer satisfăcut. Zâmbea larg.

„Am avut dreptate”, zise el. „Vei rămâne!”

„Cum, stăpâne!” strigă garda regelui. „Nu e drept! Acest băiat a venit neinvitat!”

„A lovit ţinta! Mie-mi ajunge această invitaţie!”

„E mult mai tânăr şi mai scund decât ceilalţi! Acesta nu-i un pluton de pitici”, zise generalul.

„Prefer un luptător mai scund, care-şi poate atinge ţinta, unui tont care nu poate”, răspunse cavalerul.

„A fost doar o aruncare norocoasă!” strigă băiatul bine făcut cu care Thor de-abia se luptase. „Dacă am fi avut mai multe şanse, am fi lovit-o şi noi.”

Cavalerul se întoarse şi se uită la băiatul care strigase.

„Aţi fi lovit-o?” întrebă cavalerul. „Te voi vedea făcând asta acum? Pariem şederea ta aici pe asta?”

Băiatul, tulburat, lăsă ruşinat capul în jos, nedorind, evident, să accepte provocarea.

„Dar acest băiat e un străin”, protestă generalul. „Nici măcar nu ştim de unde vine.”

„Vine din ţinuturile joase”, se auzi o voce.

Ceilalţi se întoarseră pentru a vedea cine a vorbit, dar Thor nu avu nevoie să o facă—recunoscuse vocea. Era vocea care-l necăjise întreaga copilărie. Vocea fratelui său mai mare: Drake.

Drake ieşi în faţă cu ceilalţi doi fraţi ai săi şi îl străpunse pe Thor cu o privire dezaprobatoare.

„Numele său este Thorgrin, din clanul McLeod, din Provincia Sudică a Regatului de Apus. Este cel mai tânăr dintre patru fraţi. Provenim cu toţii din aceeaşi familie. El are grijă de oile tatălui nostru!”

Întregul grup de băieţi şi cavaleri izbucni într-un cor de hohote.

Thor îşi simţi faţa arzând; în acel moment, îşi dorea să moară. Nu fusese niciodată atât de umilit. Acesta era fratele său, care-i spulberă momentul de glorie şi care ar fi făcut orice pentru a-l înjosi.

„Păzeşte oile, nu-i aşa?” repetă generalul.

„Atunci vrăjmaşii noştri cu siguranţă trebuie să fie atenţi la el!” strigă un alt băiat.

Se auzi un alt cor de râsete şi umilirea lui Thor se adânci.

„Destul!” strigă Kendrick cu asprime.

Treptat, râsetele se stinseră.

„Voi prefera întotdeauna un păstor care poate să lovească ţinta, unora ca voi—care se pricep să râdă şi cam atât”, adăugă Kendrick.

Cu aceasta, tăcerea se lăsă asupra băieţilor, care nu mai râdeau.

Thor îi era infinit recunoscător lui Kendrick. Jură să-l răsplătească în orice fel putea. Indiferent ce i se întâmplase lui Thor, acest om, cel puţin, îi redase onoarea.

„Nu ştii, băiete, că nu e în firea unui războinic să spună vrute şi nevrute pe seama prietenilor săi—şi cu atât mai puţin pe seama celor din propria familie, de acelaşi sânge cu el?” îl întrebă cavalerul pe Drake.

Drake îşi coborî privirea, tulburat, unul dintre rarele momente în care Thor observă că nu era în apele sale.

Dar unul dintre ceilalţi fraţi ai săi, Dross, făcu un pas în faţă şi protestă: „Dar Thor nu a fost nici măcar ales. Noi am fost. Pur şi simplu ne-a urmărit până aici.”

„Nu vă urmăresc”, insistă Thor, vorbind desluşit, în cele din urmă. „Sunt aici pentru Legiune. Nu pentru voi.”

„Nu contează de ce e aici”, zise generalul iritat, păşind în faţă. „Ne face pe toţi să pierdem vremea. Da, a fost o lovitură straşnică de suliţă, dar tot nu ni se poate alătura. Nu are un cavaler să se pună chezaş pentru el şi nici un scutier dispus să-i fie tovarăş.”

„Eu voi fi tovarăşul său”, strigă o voce.

Thor se răsuci, împreună cu toţi ceilalţi. Fu surprins să vadă, stând la numai câţiva paşi distanţă, un băiat de vârsta sa, care chiar îi semăna, cu excepţia părului blond şi a ochilor verzi, strălucitori, purtând cea mai frumoasă armură regală, cu zalele acoperite cu semne stacojii şi negre—un alt membru al familiei regale.

„Imposibil”, zise generalul. „Cei din familia regală nu pot se pot asocia cu oamenii de rând.”

„Pot face ce vreau”, răspunse băiatul răstit. „Şi vreau ca Thorgrin să-mi fie tovarăş.”

„Chiar dacă suntem de acord cu asta”, zise generalul, „nu contează. Nu are cavaler să-i fie chezaş.”

„Îl voi patrona eu”, se auzi o voce.

Toţi se întoarseră în cealaltă direcţie şi un suspin înăbuşit se răspândi printre ei.

Thor se întoarse şi văzu un cavaler călare, împodobit cu o frumoasă, strălucitoare armură şi purtând tot felul de arme la brâu. Într-adevăr, strălucea —era de parcă ar fi privit la soare. Thor îşi dădu seama după purtare, după ţinută şi după însemnele de pe coif că era diferit de ceilalţi. Era un campion.

Thor îl recunoscu pe acest cavaler. Văzuse portrete ale sale şi-i ascultase legenda. Erec. Nu-i venea să creadă. Era cel mai măreţ cavaler din Inel.

„Dar domnul meu, aveţi deja un scutier”, protestă generalul.

„Atunci voi avea doi”, răspunse Erec, cu glas profund, încrezător.

O tăcere uimită se lăsă asupra grupului.

„Nu mai e nimic de spus”, zise Kendrick. „Thorgrin are şi garant şi partener. Problema e rezolvată. Acum este membru al Legiunii.”

„Dar aţi uitat de mine!”, strigă garda regală, înaintând. „Nimic din toate acestea nu scuză faptul că băiatul a lovit un membru al gărzii regale şi trebuie pedepsit. Să se facă dreptate!”

„Se va face dreptate.” Vocea lui Kendrick ar fi putut tăia oţelul. „Dar eu voi hotărî cum. Nu tu.”

„Dar, Alteţă, trebuie pus în butuci. Trebuie să dăm un exemplu cu el!”

„Dacă continui să vorbeşti, tu vei fi cel pus în butuci”, îi răspunse Kendrick gărzii, privindu-l de sus.

În sfârşit, garda bătu în retragere; fără tragere de inimă, se întoarse şi plecă, roşu la faţă, fixându-l pe Thor.

“Atunci este oficial”, anunţă Kendrick cu glas tare. „Bine ai venit, Thorgrin, în Legiunea Regală!”

Mulţimea de băieţi şi cavaleri aclamă şi apoi se îndepărtă, întorcându-se la instrucţie.

Thor se simţea ameţit de şoc. Îi venea greu să creadă. Era acum membru al Legiunii Regale. Era ca-ntr-un vis.

Thor se întoarse spre Kendrick, mai recunoscător decât ar fi putut spune. Până atunci, nu avusese pe nimeni căruia să-i pese de el, care să-i poarte de grijă, care să-l protejeze. Era un sentiment ciudat. Se simţea deja mai apropiat de acest om decât de propriul său tată.

„Nu ştiu cum să vă mulţumesc”, zise Thor. Vă sunt profund îndatorat.”

Kendrick îi zâmbi. „Numele meu este Kendrick. Vei ajunge să-l ştii bine. Sunt fiul cel mare al regelui. Îţi admir curajul. Vei completa minunat această serie.”

Kendrick se întoarse şi se îndepărtă în grabă, iar în acest timp, Elden, băiatul uriaş cu care luptase Thor, trecu pe lângă el.

„Păzeşte-ţi spatele”, zise băiatul. „Dormim în aceeaşi baracă, ştii. Şi să nu crezi, nici măcar pentru o clipă, că eşti în siguranţă.”

Băiatul se întoarse şi se îndepărtă repede, înainte ca Thor să-i poată răspunde; îşi făcuse deja un duşman.

Începu să se-ntrebe ce-l aştepta aici, când mezinul regelui se grăbi spre el.

„Nu-l băga în seamă”, îi spuse acesta lui Thor. „Întotdeauna provoacă lupte. Eu sunt Reece.”

„Mulţumesc”, zise Thor, întinzându-i mâna, „că m-ai ales partener. Nu ştiu ce m-aş fi făcut altfel.”

„Sunt fericit să aleg pe oricine capabil să înfrunte acea brută”, zise Reece bucuros. „A fost o luptă frumoasă.”

„Glumeşti?” întrebă Thor, ştergându-şi sângele uscat de pe faţă şi simţind urmele loviturilor umflate. „M-a snopit în bătaie.”

„Dar n-ai renunţat”, zise Reece. „Impresionant. Oricare dintre ceilalţi ar fi rămas la pământ. Iar aceea a fost o straşnică aruncare cu suliţa. Cum ai învăţat să arunci aşa? Ar trebui să fim tovarăşi pe viaţă!” Îl privi pe Thor semnificativ, în timp ce-i strângea mâna. „Şi prieteni, pe deasupra. Simt asta.”

În timp ce Thor îi strângea mâna, nu putu să nu-şi spună că-şi făcea un prieten pe viaţă.

Brusc, fu înghiontit dintr-o parte.

Se răsuci şi văzu un băiat mai mare stând acolo, cu pielea ciupită de vărsat şi cu o faţă prelungă şi îngustă.

„Sunt Feithgold. Scutierul lui Erec. Eşti acum cel de-al doilea scutier al său. Ceea ce înseamnă că eşti sub comanda mea. Şi avem un turnir în câteva minute. Ai de gând să stai acolo, când tocmai ai devenit scutierul celui mai faimos cavaler din regat? Urmează-mă! Repede!”

Reece deja plecase. Thor se întoarse şi se grăbi după scutier, în timp ce acesta traversa terenul în fugă. Nu ştia unde se duceau—dar nici nu-i păsa. Era încântat. Reuşise.