Buch lesen: «Calea Eroilor», Seite 12

Fiara se aplecă, îl înşfăcă pe Thor de mijloc şi-l ridică sus, deasupra capului. Thor atârnă neajutorat sus în aer—şi apoi fu aruncat. Trecu în zbor ca o săgeată pe deasupra luminişului şi se izbi din nou de un copac.

Thor zăcea întins acolo, năucit, cu capul spart şi coastele rupte. Fiara se grăbi spre el şi ştiu că de data aceasta nu mai avea scăpare. Îşi ridicase piciorul roşu, musculos, pregătindu-se să-l trântească drept în capul lui Thor. Se pregăti să moară.

Apoi, fără motiv aparent, fiara îngheţă la jumătate de drum. Thor clipi, încercând să înţeleagă de ce.

Fiara ridică braţele şi se apucă de gât, iar Thor observă capul unei săgeţi ieşind prin el. O clipă mai târziu, bestia se prăbuşi în genunchi, cu faţa înainte, răpusă.

Erec îşi făcu apariţia alergând, urmat de Reece şi O’Connor. Thor îl vedea pe Erec uitându-se la el, întrebându-l dacă e bine şi voia să răspundă, mai mult ca orice. Dar cuvintele refuzau să iasă. O clipă mai târziu, ochii i se închiseră şi-apoi lumea sa se cufundă în întuneric.

CAPITOLUL OPTSPREZECE

Thor deschise ochii încet, ameţit la început, încercând să-şi dea seama unde se afla. Zăcea întins pe paie şi, pentru o clipă, se întrebă dacă nu cumva se afla din nou în cazarmă. Se propti într-un cot, în alertă, căutându-i pe ceilalţi.

Era altundeva. După cum arăta, se afla într-o cameră meşteşugit construită din piatră. Părea că se afla într-un castel. Un castel regal.

Înainte să poată înţelege tot, o uşă mare de stejar se deschise şi intră cu paşi mari Reece.

În depărtare, Thor putea auzi zgomotul vag al unei mulţimi.

„În sfârşit, trăieşte!” anunţă cu un zâmbet Reece, în timp ce avansă repede, apucă mâna lui Thor şi-l ajută să se ridice.

Thor îşi duse o mână la cap, încercând să-şi aline teribila durere de cap, care devenea tot mai intensă.

„Vino, să mergem, toată lumea te aşteaptă”, îl îndemnă el, trăgându-l pe Thor.

„Aşteaptă o clipă, te rog”, zise Thor, încercând să se adune. „Unde sunt? Ce s-a întâmplat?”

„Ne-am întors la Curtea Regală şi urmează să fii sărbătorit ca erou al zilei!” zise Reece bucuros, în timp ce se îndreptau spre uşă.

„Erou? Ce vrei să spui? Şi… cum am ajuns aici?” întrebă el, încercând să-şi aducă aminte.

„Fiara te-a doborât. Ai fost inconştient destul de mult timp. A trebuit să te cărăm peste podul Canionului. Destul de dramatic. Nu chiar aşa cum mă aşteptam să revii de pe partea cealaltă!” zise el, râzând.

Mergeau de-a lungul coridoarelor castelului şi, în timp ce treceau, Thor putea să vadă tot felul de oameni—femei, bărbaţi, scutieri, gărzi, cavaleri—uitându-se drept la el, ca şi cum l-ar fi aşteptat să se trezească. Văzu, de asemenea, ceva nou în privirile lor, ceva ce aducea a respect. Era prima oară când vedea asta. Până acum, mai toţi se uitau la el cu un soi de dispreţ—acum îl priveau ca şi cum ar fi fost unul de-al lor.

„Ce s-a întâmplat, mai exact? îşi stoarse Thor creierul, încercând să-şi amintească.

„Nu-ţi aminteşti nimic din toate acestea?” întrebă Reece.

Thor încercă să-şi amintească.

„Îmi amintesc că am alergat în pădure. Că m-am luptat cu acea fiară. Şi apoi…” Nu-şi mai amintea.

„I-ai salvat viaţa lui Elden”, zise Reece. „Ai alergat neînfricat în pădure, de unul singur. Nu ştiu de ce ţi-ai irosit puterile, salvând viaţa îngâmfatului ăla. Dar ai făcut-o. Regele e foarte, foarte încântat de tine. Nu pentru că îi pasă de Elden. Dar apreciază foarte mult vitejia. Îi place să sărbătorească. E important pentru el, să sărbătorească poveşti ca aceasta, îi inspiră pe ceilalţi. Şi se răsfrâng benefic asupra Regelui şi asupra Legiunii. Vrea să sărbătorească. Eşti aici pentru că el urmează să te răsplătească.”

„Să mă răsplătească?” întrebă Thor, înmărmurit. „Dar n-am făcut nimic!”

„I-ai salvat viaţa lui Elden.”

„Eu doar am reacţionat. Am făcut numai ce mi s-a părut firesc.”

„Şi exact de aceea regele vrea să te răsplătească.”

Thor era stânjenit. Nu credea că faptele sale meritau vreo răsplată. La urma urmelor, dacă n-ar fi fost Erec, el ar fi fost mort acum. Thor se gândi la asta şi inima i se umplu de recunoştinţă pentru Erec, din nou. Spera ca într-o bună zi să-l poată răsplăti.

„Dar cum a rămas cu patrula noastră?” întrebă Thor. „N-am dus-o până la capăt.”

Reece puse o mână liniştitoare pe umărul său.

„Prietene, ai salvat viaţa unui băiat. Un membru al Legiunii. Asta-i mai important decât patrula noastră.” Reece râse. „Cam atât despre o primă patrulă lipsită de evenimente!” adăugă el.

La capătul unui alt coridor, două gărzi le deschiseră o uşă, iar Thor clipi şi se trezi în sala regală. Trebuie să fi fost o sută de cavaleri stând în picioare, în camera cu plafonul înalt ca al unei catedrale, cu vitralii, cu arme şi armuri complete atârnate peste tot pe pereţi, ca nişte trofee. Sala Armelor. Era locul în care se întâlneau toţi marii războinici, toţi Cavalerii de Argint. Inima lui Thor bătea repede, în timp ce examina pereţii, toate armele faimoase, armurile cavalerilor viteji şi legendari. Thor auzise zvonuri despre acest loc toată viaţa. Fusese visul său să îl vadă cu proprii ochi într-o bună zi. În mod obişnuit, scutierilor nu li se permitea să intre aici—ci doar cavalerilor de argint.

Şi mai surprinzător, de cum intră, cavalerii adevăraţi se întorseseră şi îl priveau—pe el—din toate părţile. Şi erau priviri de admiraţie. Thor nu mai văzuse niciodată atât de mulţi cavaleri  într-o singură sală şi nu se mai simţise niciodată atât de binevenit. Era ca şi cum ar fi păşit într-un vis. Mai ales că numai cu câteva momente înainte dormea profund.

Reece observă chipul înmărmurit al lui Thor.

„Cei mai buni dintre cavalerii de argint s-au adunat aici pentru a te onora.”

Thor se simţea bine, deopotrivă mândru şi neîncrezător. „Să mă onoreze? Dar n-am făcut nimic.”

„Greşit”, se auzi o voce.

Thor se întoarse şi simţi o mână grea pe umăr. Era Erec, zâmbindu-i.

„Ai arătat vitejie, onoare şi curaj, mult peste ceea ce se aştepta de la tine. Aproape ţi-ai dat viaţa pentru a-ţi salva unul dintre fraţi. Asta căutăm în Legiune şi de asta avem nevoie pentru Cavalerii de Argint.”

„Mi-ai salvat viaţa”, îi spuse Thor lui Erec. „Dacă n-ai fi fost tu, fiara m-ar fi ucis. Nu ştiu cum să-ţi mulţumesc.”

Erec zâmbi.

„Deja ai făcut-o”, răspunse el. „Nu-ţi aminteşti turnirul? Cred că suntem chit.”

Thor mergea de-a lungul aleii, spre tronul regelui MacGil, la celălalt capăt al sălii, cu Reece de o parte şi Erec de cealaltă. Simţea sute de priviri aţintite asupra lui şi totul părea un vis.

În preajma regelui, stăteau zeci de consilieri ai săi şi fiul său cel mare, Kendrick. Pe când Thor se apropia, inima i se umplu de mândrie. Nu-i venea să creadă că regele îi acorda din nou o audienţă şi că aşa de mulţi oameni importanţi erau aici să vadă asta.

Ajunseră la tronul regelui. MacGil se ridică şi în sală se făcu linişte. Expresia plictisită a lui MacGil se preschimbă într-un zâmbet larg când făcu trei paşi înainte şi, spre surpriza lui Thor, îl îmbrăţişă.

Camera răsună de ovaţii.

Se retrase, îl ţinu pe Thor strâns pe după umeri şi-i zâmbi.

„Ai servit bine Legiunea”, zise el.

Un servitor îi dădu o cupă, pe care regele o ridică. Cu o voce puternică, strigă:

„PENTRU CURAJ!”

„PENTRU CURAJ!” strigară sutele de bărbaţi din încăpere. Un murmur de emoţie urmă, apoi sala redeveni tăcută.

„În cinstea faptelor tale, astăzi”, strigă regele, „îţi voi oferi un dar important.”

Regele făcu un semn şi un servitor ieşi în faţă, purtând o mănuşă lungă, neagră, pe care stătea un şoim magnific. Acesta se întoarse şi se uită drept la Thor—de parcă l-ar fi recunoscut.

Thor fu uluit. Era chiar şoimul din visul său, cu penajul de argint şi cu o singură dungă neagră pe frunte.

„Şoimul este simbolul regatului nostru şi al familiei noastre regale”, zise MacGil cu glas tunător. „Este o pasăre de pradă, un simbol al mândriei şi onoarei. Mai mult, este şi o pasăre înzestrată cu pricepere şi isteţime. E loială, neînfricată şi se avântă deasupra tuturor celorlalte animale. E totodată o creatură sacră. Se spune că cine posedă un şoim este, de asemenea, posedat de acesta. Te va călăuzi pe toate drumurile tale. Te va părăsi, dar se va întoarce întotdeauna la tine. Şi acum e al tău.”

Şoimarul făcu un pas înainte, puse o mănuşă grea de zale pe mâna şi încheietura lui Thor şi apoi aşeză pasărea pe aceasta. Thor fu entuziasmat să o ţină pe braţ. Abia putea să se mişte. Era surprins de greutatea ei; era un efort chiar să rămână nemişcat, cum pasărea i se foia pe încheietura mânii. Îi simţea ghearele înfigându-se, dar, din fericire, simţea doar apăsarea lor, căci era protejat de mănuşă. Pasărea se întoarse, îl privi drept în ochi şi ţipă. Thor o simţi privindu-l în ochi şi ştiu că este mistic legat de animal. Pur şi simplu, ştia că va fi cu el cât va trăi.

„Şi ce nume îi vei da?” întrebă regele, în tăcerea adâncă din sală.

Thor îşi frământă mintea, prea îngheţată pentru a putea funcţiona.

Încercă să gândească repede. Îşi evocă în minte toate numele războinicilor faimoşi din regat. Se întoarse şi cercetă pereţii şi văzu un şir de plachete cu toate numele bătăliilor şi ale locurilor din regat. Ochii i se opriră asupra unui loc anume. Era un loc în Inel în care nu fusese niciodată, dar despre care auzise întotdeauna că era un loc magic, puternic. I se păru potrivit.

„Am să-l numesc Estopheles”, anunţă el cu voce tare.

„Estopheles”, repetă mulţimea, părând mulţumită.

Şoimul strigă de parcă ar fi răspuns.

Deodată, Estopheles bătu din aripi şi zbură sus, până la apexul tavanului şi ieşi printr-o fereastră deschisă. Thor îl privi plecând.

„Nu fi îngrijorat”, zise şoimarul, „întotdeauna se va întoarce la tine.”

Thor se întoarse şi-l privi pe rege. Nu primise niciodată un dar, cu atât mai puţin unul atât de însemnat. Nu prea ştia ce să spună, cum să-i mulţumească. Era copleşit.

„Majestate”, zise el, plecându-şi capul. „Nu ştiu cum să vă mulţumesc.”

„Ai făcut-o deja”, zise MacGil.

Mulţimea aclamă şi tensiunea din cameră se risipi. O conversaţie însufleţită începu între bărbaţi şi atât de mulţi cavaleri se apropiară de Thor, că nu mai ştia în ce parte să se întoarcă.

„El este Algod, din Provincia de Est”, zise Reece, prezentându-l unuia dintre ei.

„Şi acesta este Kamera, din Mlaştinile Mici… Şi acesta e Basikold, din Cetăţile de Nord…”

În curând, toate numele începură să se estompeze. Thor era copleşit. Îi venea greu să creadă că toţi aceşti cavaleri voiau să-l cunoască. Nu se mai simţise niciodată atât de binevenit şi atât de onorat în toată viaţa sa şi avea senzaţia că o zi ca aceasta nu se va mai întoarce vreodată. Era pentru prima dată în viaţă când avea sentimentul propriei valori.

Şi nu se putu opri să se gândească la Estopheles.

Pe când Thor se întorcea în toate părţile, salutând oameni ale căror nume nu le putea reţine, nume pe care abia reuşea să le înţeleagă, un mesager se grăbi spre el, strecurându-se printre cavaleri. Ducea un sul mic, pe care îl puse în palma lui Thor.

Thor îl desfăşură şi citi scrisul fin, delicat, de mână:

Ne întâlnim în curtea din spate. În spatele porţii.

Thor putea simţi parfumul delicat pe care degaja sulul roz şi era nedumerit, încercând să-şi dea seama de la cine era. Nu purta nici o semnătură.

Reece se aplecă, îl citi peste umărul lui şi râse.

„Se pare că sora mea te-a îndrăgit”, zise el zâmbind. „M-aş duce, dacă aş fi în locul tău. Nu-i place să fie lăsată să aştepte.”

Thor simţi că roşeşte.

„Curtea din spate e dincolo de aceste porţi. Grăbeşte-te. Se ştie că se răzgândeşte repede.” Reece zâmbi în timp ce îl privea. „Şi mi-ar plăcea să te am în familia mea.”

CAPITOLUL NOUĂSPREZECE

Thor încercă să respecte indicaţiile lui Reece, în timp că îşi urmă drumul prin castelul aglomerat, dar nu era uşor. Castelul acesta avea prea multe cotituri, prea multe intrări ascunse şi prea multe coridoare care păreau a duce doar către alte coridoare.

Repeta în minte indicaţiile lui Reece, în timp ce cobora încă un mic număr de trepte, coti pe un alt coridor şi se opri în cele din urmă în faţa unei uşi mici, arcuite, cu un mâner roşu—cea despre care îi spusese Reece—şi o împinse, deschizând-o.

Thor ieşi grăbit afară şi fu lovit de lumina puternică a acelei zile de vară; se simţi bine în aer liber, afară din castelul acela sufocant, respirând aer curat, cu lumina soarelui pe faţă.

Îşi miji ochii, care se adaptau la lumina strălucitoare, şi admiră priveliştea. În faţa lui se întindeau grădinile regale, până unde vedeai cu ochii, cu garduri vii, perfect tăiate după diferite  modele, formând rânduri îngrijite, cu alei şerpuind printre ele. Se aflau acolo fântâni, copaci neobişnuiţi, livezi cu fructe timpurii de vară şi câmpuri de flori de toate mărimile, formele şi culorile. Priveliştea îi tăie răsuflarea. Parcă se plimba printr-o pictură.

Thor o căută pe Gwendolyn peste tot, emoţionat. Curtea din spate era goală şi Thor presupuse că era probabil rezervată familiei regale, departe de ochii lumii, cu zidurile ei înalte, de piatră. Şi totuşi, o căută pretutindeni, dar nu putu s-o găsească.

Se întrebă dacă nu cumva era o farsă. Asta era, probabil. Probabil făcea haz de el, un ţopârlan de la ţară, distrându-se pe socoteala lui. La urma urmei, cum putea cineva de rangul ei să fie interesată câtuşi de puţin de el?

Thor îşi coborî privirea şi citi din nou bileţelul ei, apoi îl rulă la loc, ruşinat. Fusese luat în râs. Ce nesăbuit era să aibă aşteptări atât de înalte. Era profund rănit.

Thor se răsuci şi se pregăti să se întoarcă la castel, cu capul plecat. Tocmai când ajunse la uşă, se auzi o voce.

“Şi unde te duci?” veni vocea plină de bucurie. Sunase ca un cântec de pasăre.

Thor se întrebă dacă nu cumva şi-o imaginase. Se răsuci, căutând, şi o găsi acolo, stând la umbră, sub un zid al castelului. Îi zâmbea, îmbrăcată în cele mai bune veşminte, o rochie din straturi de satin alb, cu ornamente roz. Era chiar mai frumoasă decât îşi amintea.

Era ea. Gwendolyn. Fata la care Thor visa încă de când o întâlnise, cu ochii ei migdalaţi, albaştri şi cu părul lung, de culoarea căpşunei, cu zâmbetul ei care îi aprinsese inima. Purta o pălărie mare, albă cu roz, care o ferea de soare, sub care ochii ei străluceau. Pentru o clipă, îi veni să se întoarcă în direcţia opusă, să se asigure că nimeni altcineva nu se afla înapoia lui.

„Hm…” începu Thor. „Eu… hm… nu ştiu. Eu… hm… mă duceam înăuntru.”

Din nou, se simţea tulburat în preajma ei, fiindu-i greu să-şi adune gândurile şi să le exprime.

Ea râse şi era cel mai frumos sunet pe care-l auzise el vreodată.

„Şi de ce ai face asta?” întrebă ea, jucăuşă. „Abia ai venit.”

Thor era tulburat. Limba îi era legată.

„Eu… hm… nu te găseam”, zise el, stingherit.

Ea râse din nou.

„Ei bine, sunt chiar aici. Nu ai de gând să vii să mă prinzi?”

Ţinea o singură mână la vedere; Thor se grăbi spre ea, se aplecă şi o prinse de mână. Fu extaziat de atingerea pielii ei, atât de netedă şi catifelată, mâna ei fragilă potrivindu-se perfect într-a sa. Ea îl privi şi îşi lăsă mâna să zăbovească într-a lui pentru o clipă, înainte de a şi-o retrage încet. Îi plăcea să-i simtă degetele în palmă şi sperase ca ea să nu şi le mai retragă vreodată.

Ea îşi retrase mâna, apoi îl luă de braţ. Începu să meargă, conducându-l de-a lungul unor şiruri de alei şerpuitoare. Mergeau de-a lungul unui mic drum pietruit şi, în curând, se aflau înăuntrul unui labirint de garduri vii, protejaţi de priviri indiscrete.

Thor era îngrijorat. Poate că el, un om de rând, ar putea avea probleme, plimbându-se aşa cu fiica regelui. Simţi cum fruntea îi transpiră uşor şi nu ştia dacă era din cauza căldurii sau datorită atingerii ei.

Nu ştia sigur ce să spună.

„Ai provocat ceva agitaţie pe-aici, nu-i aşa?” zise ea, cu un zâmbet. Îi era recunoscător că spărsese tăcerea aceea incomodă.

Thor ridică din umeri. „Îmi pare rău. N-am vrut să o fac.”

Ea râse. „Şi de ce n-ai vrut să o faci? Nu e bine să stârneşti agitaţie?”

Thor era confuz. Nu ştia ce să răspundă. Se părea că nu găsea niciodată ceva potrivit de spus.

„Oricum, locul acesta e atât de sufocant şi de plictisitor”, zise ea. „E bine să avem un nou-venit. Tatăl meu pare să te fi îndrăgit. La fel şi fratele meu.”

„Hm… mulţumesc”, răspunse Thor.

Se simţea copleşit. Ştia că ar trebui să spună mai mult şi voia să o facă. Pur şi simplu, nu ştia ce să spună.

„Îţi…” începu el, scormonindu-şi mintea, pentru a spune un lucru potrivit, „…place aici?”

Ea se lăsă pe spate şi izbucni în râs.

„Dacă-mi place aici?” întrebă ea. „Dar ar trebui să-mi placă. Doar locuiesc aici!”

Râse din nou, iar Thor simţi că roşeşte. Simţea că într-adevăr încurcase lucrurile. Dar nu fusese crescut în preajma fetelor, nu avusese niciodată o prietenă în satul său şi chiar nu ştia ce să-i spună. Ce ar fi putut s-o întrebe? De unde eşti? Ştia deja de unde era. Începu să se întrebe de ce-şi pierdea vremea cu el; oare doar pentru amuzamentul ei?

„De ce mă placi?” întrebă el.

Ea îl privi şi scoase un sunet ciudat.

„Eşti un băiat obraznic”, chicoti ea. „Cine spune că te plac?” spuse ea cu un zâmbet larg. Era limpede, tot ce spunea el o amuza.

Thor simţi acum că intrase într-o încurcătură şi mai mare.

„Îmi pare rău. N-am vrut să spun asta. Mă întrebam. Vreau să spun… hm… ştiu că nu mă placi.”

Ea râse şi mai tare.

„Eşti amuzant, trebuie să-ţi spun asta. Să înţeleg că n-ai avut niciodată o prietenă, nu-i aşa?”

Thor privi în pământ şi clătină din cap, umilit.

„Presupun că n-ai avut nici surori?” insistă ea.

Thor clătină din cap.

„Am trei fraţi”, lăsă el să-i scape. În cele din urmă, cel puţin, reuşise să spună ceva normal.

„Chiar aşa?” întrebă ea. „Şi unde sunt? În satul tău?”

Thor clătină din cap. „Nu, sunt aici, în Legiune, cu mine.”

„Ei, asta trebuie să fie încurajator.”

Thor clătină din cap.

„Nu. Ei nu mă plac. Îşi doresc ca eu să nu fi fost aici.”

Fu pentru prima dată când zâmbetul ei se stinse.

„Şi de ce nu te-ar plăcea?” întrebă ea, îngrozită. „Proprii tăi fraţi?”

Thor ridică din umeri. „Mi-aş dori să ştiu.”

Merseră o vreme în linişte. Deodată îl cuprinse teama că-i alungase buna dispoziţie.

„Dar nu-ţi fă griji, nu mă deranjează. Întotdeauna a fost aşa. De fapt, acum mi-am făcut prieteni buni aici. Cei mai buni prieteni pe care i-am avut vreodată.”

„Fratele meu? Reece?”

Thor dădu aprobator din cap.

„Reece e un prieten bun”, zise ea. E favoritul meu, în unele privinţe. Am patru fraţi, să ştii. Trei sunt adevăraţi, iar unul, nu. Cel mai mare este fiul tatălui meu cu o altă femeie. Fratele meu vitreg. Îl cunoşti pe Kendrick?”

Thor aprobă din cap. „Îi sunt profund dator. Datorită lui am un loc în Legiune. E un om minunat.”

„E-adevărat. E unul dintre cei mai buni din regat. Îl iubesc tot atât de mult ca pe un frate adevărat. Apoi este Reece, pe care îl iubesc la fel de mult. Ceilalţi doi… ei bine… Ştii cum sunt familiile. Nu toţi se înţeleg. Câteodată mă întreb cum de noi toţi am fost zămisliţi de aceiaşi oameni.”

Acum Thor era curios. Voia să ştie mai mult despre cine erau, despre relaţia ei cu ceilalţi, de ce nu erau apropiaţi. Voia s-o întrebe, dar nu voia să fie indiscret. Şi nici ea nu părea să-şi dorească să continue discuţia. Părea a fi o persoană fericită, căreia îi plăcea să-şi îndrepte atenţia numai spre lucruri fericite.

Dup ce au ieşit din labirint, curtea se deschise către o nouă grădină, în care iarba era tunsă perfect, în diferite forme. Era un fel de tablă de joc enormă, extinzându-se cel puţin cincizeci de paşi în orice direcţie, cu piese mari de lemn, mai înalte decât Thor, aşezate peste tot.

Gwen scoase un strigăt de încântare.

„Vrei să joci?” întrebă ea.

„Ce este?” întrebă el.

Ea se întoarse, cu ochii mari de uimire.

„N-ai jucat niciodată cazne?” întrebă ea.

Thor clătină din cap, stânjenit, simţindu-se mai ţărănoi ca niciodată.

„E cel mai bun joc!” exclamă ea.

Întinse ambele mâini şi i le prinse pe-ale sale, trăgându-l pe teren. Ţopăia de plăcere; el nu-şi putu reţine un zâmbet. Mai mult decât orice, mai mult decât terenul, mai mult decât acel loc minunat, atingerea mâinilor ei îl înflăcăra. Sentimentul că era dorit. Ea dorea să o însoţească. Ea dorea să-şi petreacă timpul cu el. De ce i-ar păsa cuiva de el? Mai ales cuiva ca ea? Încă se simţea de parcă totul ar fi fost un vis.

„Stai acolo”, zise ea. „În spatele acelei piese. Trebuie s-o muţi şi ai numai zece secunde s-o faci.”

„Cum adică s-o mut?” întrebă Thor.

„Alege o direcţie, repede!” strigă ea.

Thor ridică enorma piesă de lemn, surprins cât era de grea. O cără câţiva paşi şi o aşeză într-un alt pătrat.

Fără să ezite, Gwen îşi împinse cu putere piesa. Lovi piesa lui Thor şi o doborî la pământ.

Ţipă de încântare.

„Asta a fost o mişcare greşită!” zise ea. „Ai ieşit chiar în calea mea! Ai pierdut!”

Thor privi cele două piese de jos, nedumerit. Nu înţelegea jocul acesta deloc.

Ea râse luându-l de braţ şi continuă să-l conducă de-a lungul aleilor.

„Nu fi îngrijorat, te voi învăţa eu”, zise ea.

Inima lui tresări la uzul cuvintelor ei. Îl va învăţa ea. Voia să-l mai vadă. Să-şi petreacă timpul cu el. Oare îşi imagina toate acestea?

„Spune-mi, ce părere ai de locul acesta?” întrebă ea, în timp ce-l conducea spre o altă succesiune de labirinturi. Aceasta era decorată cu flori înalte de opt picioare, multicolore, deasupra cărora planau insecte ciudate.

„Este cel mai frumos loc din câte am văzut”, răspunse Thor, sincer.

„Şi de ce îţi doreşti să fii un membru al Legiunii?”

„Este tot ce am visat vreodată”, răspunse el.

„Dar de ce?” întrebă ea. „Pentru că vrei să-l slujeşti pe tata?”

Thor se gândi la asta. Nu se întrebase niciodată în realitate de ce—pur şi simplu, dorise acest lucru dintotdeauna.

„Da”, răspunse. „Vreau să-l slujesc. Şi Inelul.”

„Dar cum rămâne cu viaţa?” întrebă ea. „Nu vrei să ai o familie? Un domeniu? O soţie?”

Se opri şi se uită la el; îl deruta. Era ameţit. Nu se gândise niciodată la aceste lucruri până atunci şi nu prea ştia ce să răspundă. Ea îl privea cu ochi strălucitori.

„Hm… eu… nu ştiu. Nu m-am gândit niciodată serios la asta.”

„Şi ce ar spune mama ta despre asta?” întrebă ea jucăuş.

Zâmbetul lui Thor păli.

„Eu nu am mamă”, zise el.

Zâmbetul ei se stinse din nou.

„Ce i s-a întâmplat?” întrebă ea.

Thor era pregătit să-i răspundă, să-i spună totul. Ar fi fost prima dată în viaţă când ar fi vorbit cuiva despre mama lui. Şi ce era mai ciudat, dorea să vorbească. Voia cu disperare să se deschidă în faţa ei, o străină, şi s-o lase să afle totul despre sentimentele sale cele mai profunde.

Dar cum deschise gura să vorbească, dintr-o dată o voce aspră se auzi de nicăieri.

„Gwendolyn!” strigă vocea.

Se întoarseră amândoi şi o văzură pe mama ei, Regina, îmbrăcată în cele mai alese veşminte, acompaniată de slujnice, apropiindu-se de fiica sa. Chipul îi era palid.

Regina merse drept spre Gwen, o apucă cu brutalitate de mână şi o târî de-acolo.

„Treci înăuntru chiar acum. Ce ţi-am spus eu? Nu vreau să mai vorbeşti cu el niciodată. M-ai înţeles?”

Faţa lui Gwendolyn se înroşi, apoi se schimonosi de furie şi mândrie.

„Lasă-mă!” strigă la mama sa. Dar era inutil; regina continuă să o târască de-acolo, iar slujnicele o încercuiseră şi ele.

„Am spus, lasă-mă!” strigă Gwen. Privi în urmă spre Thor cu o privire disperată, tristă, o privire rugătoare.

Thor înţelegea ce simte. Simţea acelaşi lucru. Ar fi vrut să strige după ea şi simţi că i se frânge inima, în timp ce urmărea cum era luată de acolo. Era ca şi cum îşi vedea luat tot viitorul, chiar de sub ochii lui.

Rămase acolo multă vreme după ce nu o mai văzu, uitându-se fix, încremenit, cu respiraţia tăiată. Nu voia să plece, nu voia să uite toate acestea.

Mai mult ca orice, nu voia să creadă că ar fi posibil să n-o mai revadă vreodată.

*

În timp ce Thor se întorcea agale la castel, tremurând încă după întâlnirea cu Gwen, nu prea era atent la ceea ce îl înconjura. Se gândea necontenit la ea; avea necontenit chipul ei în faţa ochilor. Era minunată. Cea mai frumoasă şi amabilă şi dulce şi blândă şi iubitoare şi nostimă persoană pe care-o întâlnise vreodată. Trebuia să o vadă din nou. De fapt, absenţa ei îl îndurera. Nu-şi înţelegea sentimentele pentru ea şi asta îl speria. Abia o cunoscuse, însă ştia deja că nu va putea trăi fără ea.

Dar, în acelaşi timp, se gândi la regina care o luase de-acolo cu forţa şi îşi simţi inima grea la gândul puternicelor forţe care stăteau între ei. Forţe care, pentru un motiv care-i scăpa, nu doreau ca ei să fie împreună.

În timp ce încerca să pătrundă în miezul lucrurilor, simţi deodată o mână grea pe piept, oprindu-l în loc.

Îşi înălţă privirea şi văzu un băiat, poate cu câţiva ani mai în vârstă decât el, înalt şi subţire, îmbrăcat în cele mai scumpe haine pe care le văzuse—în purpură regală şi mătăsuri verzi şi stacojii, cu o pălărie elegantă cu pene—strâmbându-se. Băiatul părea mofturos, răsfăţat, de parcă crescuse în puf, cu mâini catifelate şi sprâncene înalt arcuite, care priveau în jos cu dispreţ.

„Mi se spune Alton”, începu băiatul. „Sunt fiul Lordului Alton, văr primar al regelui. Suntem lorzi ereditari de şapte secole. Ceea ce îmi conferă titlul de Duce. Tu, dimpotrivă, eşti un om de rând”, zise el, parcă scuipând cuvintele. „Curtea regală este pentru regalitate. Şi pentru oamenii de rang. Nu pentru cei de teapa ta.”

Thor stătea acolo, neştiind cine era băiatul acela şi cu ce îl supărase.

„Ce vrei de la mine?” întrebă Thor.

Alton chicoti.

„Desigur, nu ştii. Probabil nu ştii nimic, nu-i aşa? Cum îndrăzneşti să dai buzna aici şi să pretinzi a fi unul dintre noi!” scuipă el.

„Nu pretind nimic”, zise Thor.

„Ei bine, nu-mi pasă ce vânt te-a adus aici. Vreau doar să te previn, înainte să-ţi mai închipui cine ştie ce, că Gwendolyn e a mea.”

Thor îl privi fix, şocat. A lui? Nu prea ştia ce să spună.

„Căsătoria noastră a fost aranjată de când ne-am născut”, continuă Alton. „Suntem de aceeaşi vârstă şi de acelaşi rang. Lucrurile s-au pus deja în mişcare. Să nu îndrăzneşti să crezi, nici măcar o clipă, că se va întâmpla altfel.”

Thor simţi că i se taie răsuflarea; nici măcar nu avu puterea să răspundă.

Alton se apropie cu un pas şi-l privi încruntat.

„Vezi tu”, zise el încet, „îi permit lui Gwen flirturile ei. Sunt multe. Din când în când, se înduioşează de câte un om de rând sau poate de câte un servitor. Atunci le îngăduie să fie distracţia, amuzamentul ei. Poate ai crezut că e ceva m-ai mult. Dar pentru Gwen e doar atât. Eşti doar o altă cunoştinţă, o altă distracţie. Le colecţionează ca pe păpuşi. Nu înseamnă nimic pentru ea. E entuziasmată de ultimul venit, dar după o zi, două se plictiseşte. Te va abandona repede. Chiar nu însemni nimic pentru ea. Şi până la sfârşitul anului, ea şi cu mine vom fi căsătoriţi. Pentru totdeauna.”

Ochii lui Alton erau larg deschişi, arătându-i hotărârea nestrămutată.

Thor simţi că i se frânge inima la auzul acestor cuvinte. Erau oare adevărate? Nu însemna oare nimic pentru Gwen? Acum era tulburat; nu prea ştia ce să creadă. Păruse atât de sinceră. Dar poate se grăbise să tragă o concluzie greşită?

„Minţi”, spuse el, în cele din urmă.

Alton zâmbi dispreţuitor, apoi ridică un singur deget răsfăţat şi-l împunse pe Thor în piept.

„Dacă te mai văd în preajma ei vreodată, îmi voi folosi autoritatea şi voi chema gărzile. Apoi vei fi închis!”

„Pe ce motive?!” întrebă Thor.

„N-am nevoie de motive. Am un rang aici. Voi născoci ceva şi ei mă vor crede. Când voi fi terminat să te calomniez, jumătate din împărăţie va crede că eşti un criminal.”

Alton zâmbi, satisfăcut de sine; Thor se simţea rău.

„Îţi lipseşte onoarea”, zise Thor, neînţelegând cum ar putea cineva să se poarte cu atâta neruşinare.

Alton râse strident.

„Să-ţi spun drept, n-am avut-o niciodată”, zise el. „Onoarea e pentru proşti. Eu obţin ce doresc. Poţi să-ţi păstrezi onoarea. Iar eu o voi avea pe Gwendolyn.”