Dacă ar fi văzut

Copyright © 2018 de Blake Pierce. Toate drepturile rezervate. Cu excepția cazurilor permise de Actul Privind Drepturile de Autor din SUA din anul 1976, nicio parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă, distribuită sau transmisă sub nicio formă sau prin orice mijloace sau stocată într-o bază de date sau într-un sistem de recuperare, fără permisiunea prealabilă a autorului. Această carte electronică este destinată a fi folosită doar în interes propriu. Această carte electronică nu poate fi re-vândută sau oferită altor persoane. Dacă doriți să dăruiți această carte unei alte persoane, vă rugăm să cumpărați o copie suplimentară pentru fiecare destinatar. Dacă citiți această carte și nu ați cumpărat-o sau nu a fost achiziționată numai în interes propriu, vă rugăm să o returnați și să vă achiziționați o copie personală. Vă mulțumim că respectați munca grea a acestui autor. Aceasta este o lucrare de ficțiune. Numele, personajele, întreprinderile, organizațiile, locurile, evenimentele și incidentele sunt fie produse ale imaginației autorului, fie sunt folosite fictiv. Orice asemănare cu persoanele reale, vii sau moarte, este în întregime o coincidență. Imagine jachetă Copyright Elena Belskaya, folosită cu o licență de la Shutterstock.com.

Blake Pierce

Blake Pierce este autoarea celei mai bine vândute serii de romane polițiste, RILEY PAGE, care cuprinde cincisprezece cărți (și numărătoarea continuă). Aceasta este, de asemenea, autoarea seriei de romane polițiste, MACKENZIE WHITE, care cuprinde douăsprezece cărți (și numărătoarea continuă); autoarea seriei de romane polițiste, AVERY BLACK, care cuprinde șase cărți; autoarea seriei de romane polițiste, KERI LOCKE, care cuprinde cinci cărți; autoarea seriei de romane polițiste, CREAREA LUI RILEY PAIGE, care cuprinde patru cărți (și numărătoarea continuă); autoarea seriei de romane polițiste, KATE WISE, care cuprinde cinci cărți (și numărătoarea continuă); autoarea seriei de romane polițiste psihologice, CHLOE FINE, care cuprinde patru cărți (și numărătoarea continuă); și autoarea seriei de thrillere psihologice, JESSE HUNT, care cuprinde patru cărți (și numărătoarea continuă).

O cititoare pasionată și fană de-o viață a genurilor thriller și mister, Blake ar fi încântată să o contactezi, așa că te rugăm să accesezi pagina www.blakepierceauthor.com pentru a afla mai multe și pentru a păstra legătura.

CĂRȚI DE BLAKE PIERCE

SERIA DE ROMANE POLIȚISTE KATE WISE

DACĂ AR FI ȘTIUT (Cartea #1)

DACĂ AR FI VĂZUT (Cartea #2)

SERIA DE ROMANE POLIȚISTE RILEY PAIGE

DISPĂRUTĂ FĂRĂ URME (Cartea #1)

ÎNLĂNȚUITĂ (Cartea #2)

Prolog

În perioada adolescenței, Olivia nu crezuse niciodată că va veni o zi în care va fi bucuroasă să fie acasă. Asemenea majorității adolescenților, își petrecu anii de liceu visând să plece de acasă, să meargă la facultate și să-și înceapă o viață de una singură. Își urmase planul, plecând din Whip Springs, Virginia și mergând la Universitatea din Virginia. Acum era în primul ei an, care se îndrepta cu pași repezi către o vară plină de oportunități de lucru, urmând ca la sfârșitul verii să înceapă căutarea de apartamente. Oliviei îi plăcea să stea în campus, dar, având în vedere că urma să fie studentă în an terminal, se gândi că era timpul să locuiască în altă parte a orașului.

Momentan, avea să stea o lună întreagă cu părinții ei în Whip Springs. Și știa că adolescenta din ea nu o va ierta niciodată pentru ușurarea și iubirea pe care o simțea în timp ce intra pe aleea din fața casei părinților. Ei locuiau chiar pe lângă un drum secundar din Whip Springs – un orășel adormit din centrul Virginiei, cu o populație mai mică de cinci mii de oameni, care era înconjurat de pădure, plus o bucată de pădure care traversa cea mai mare parte din Whip Springs.

Începuse să se întunece când intră pe alee. Era sigură că mama ei va aprinde lumina de pe verandă pentru ea, dar ușa din față nu era luminată. Mama ei știa că urma să ajungă în această după-amiază; vorbiseră despre asta acum două zile la telefon și Olivia îi trimisese chiar și un mesaj în urmă cu trei ore pentru a-o anunța că e pe drum.

Desigur, mama ei nu zi răspunse, lucru ce nu-i prea stătea în fire. Dar Olivia se gândi că poate era prea ocupată cu amenajarea dormitorului ei din copilărie și că uitase să-i răspundă la mesaj.

În timp ce Olivia se apropia de casă, realiză că lumina de pe verandă nu era singura care nu era aprinsă, ci părea că toată casa era în beznă. Totuși, știa că părinții ei sunt acasă. Ambele mașini erau parcate pe alee, mașina mamei sale era parcată chiar în spatele camionului tatălui ei, lucru pe care îl făceau dintotdeauna.

“Dacă șmecherii ăștia încearcă să-mi facă vreo petrecere surpriză de bun venit acasă, o să încep să plâng”, se gândi Olivia, în timp ce parca lângă mașina mamei sale.

Deschise portbagajul și își scoase bagajele, doar două valize, dar una dintre ele părea să cântărească o tonă. Le scoase din portbagaj și se îndreptă cu ele spre verandă. Trecuse aproape un an de la ultima ei vizită; aproape că uitase cât de izolat era locul. Cei mai apropiați vecini erau la mai puțin de patru sute de metri, dar copacii care înconjurau proprietatea făceau să pară că și cum casa era complet izolată…mai ales în comparație cu spațiile aglomerate de cămin de la școală.

Se chinui să urce valizele pe treptele verandei și apoi se întinse să sune la ușă. Când sună, observă că ușa era parțial deschisă.

Deodată, lipsa de lumină din interior părea sinistră – ca un fel de alarmă.

– Mamă? Tată? strigă ea în timp ce deschise ușor ușa cu piciorul.

Ușa se deschise, relevând foaierul și micul hol pe care le știa atât de bine. Casa era într-adevăr întunecată, dar în timp ce pășea înăuntru, în ciuda fricii ei crescânde, se simți de îndată largul ei. Putea auzi televizorul de undeva din casă – sunetele și aplauzele familiare ale Roții Norocului, nelipsite în casa lor de când Olivia era mică.

Apropiindu-se de capătul holului și de sufragerie, văzu roata la televizor, televizor montat deasupra șemineului, cu un ecran foarte mare, lăsând impresia că Pat Sajak era chiar acolo, în sufragerie.

– Hei, spuse Olivia, uitându-se prin sufrageria întunecată. Mulțumesc foarte mult că m-ați ajutat cu bagajele. Să lăsați ușa crăpată a fost-

Încercase să facă o glumă, dar când cuvintele i se blocaseră în gât, nu era nimic amuzant.

Mama ei era pe canapea. Ar fi putut la fel de bine să doarmă dacă sângele nu ar fi fost prezent. Pieptul îi era plin de sânge și canapeaua îmbibată în sânge. Era atât de mult, încât inițial mintea Oliviei nu putea să înțeleagă ce se întâmplă. Văzând această imagine cu sunetele de roată din Roata Norocului pe fundal o făceau să îi fie și mai greu să înțeleagă.

– Mamă…

Olivia se simți ca și cum inima i se opri. Se îndepărtă încet, în timp ce procesa realitatea imaginilor pe care tocmai ce le văzuse. Se simțea ca și cum o mică parte din mintea ei o luase razna și plutea undeva în spațiu.

În timp ce se îndepărta încet un alt cuvânt îi stătea pe vârful limbii – Tată.

Dar atunci îl văzu. Era chiar acolo, pe podea. Stătea întins chiar în fața mesei de cafea și era plin de sânge, la fel ca mama ei. Era întins cu fața în jos, nemișcat. Dar părea că se târa, de parcă ar fi încercat să scape. Pe măsură ce începea să înțeleagă ce se întâmplă, Olivia văzu ce păreau a fi cel puțin șase răni foarte adânci în spatele lui.

Înțelese brusc de ce mama ei nu zi răspunse la mesaj. Mama ei era moartă. Și tatăl ei.

Simți cum un țipăt i se ridică în gât, în timp ce încerca din răsputeri să își deblocheze picioarele. Știa că persoana care făcuse asta ar putea fi încă aici. Acest gând declanșă țipătul, dădu drumul lacrimilor și îi deblocă picioarele.

Olivia ieși brusc din casă din casă și fugi – și fugi – și nu încetă să alerge până când țipetele ei nu i se opriră, în cele din urmă, în gât.

Capitolul unu

Era amuzant cât de rapid se schimbase atitudinea lui Kate Wise. Pe parcursul anului de pensie, ar fi făcut orice îi stătea în putință pentru a evita grădinăritul. Cluburile de grădinărit, de tricotat, de bridge – chiar și cluburile de cărți – le evitase ca pe ciumă. Toate i se păreau a fi clișee tipice femeilor pensionate.

Dar câteva luni înapoi în șaua FBI-ului schimbase ceva la ea. Nu era atât de naivă încât să creadă că o reinventase. Nu, pur și simplu o revigorase. Avea din nou un țel, un motiv pentru a aștepta cu nerăbdare ziua de mâine.

Poate tocmai de aceea, i se părea în regulă că a recurs acum la grădinărit, pentru a se recreea. Nu era relaxant, așa cum crezuse că așa va fi. Dimpotrivă, o făcea să se simtă anxioasă; de ce să investești timp și energie în plantarea unui lucru dacă, de fapt, lucrezi împotriva vremii pentru te asigura că va rămâne în viață? Cu toate acestea, o făcea fericită – să plantezi ceva în pământ, iar mai apoi să îi vezi roadele.

Începuse cu flori – margarete și bougainvilleas pentru început – mai apoi a continuat cu sădirea unei mici grădini de legume în colțul din dreapta din spatele curții ei. Acolo acoperea acum cu pământ tulpina unei roșii, dându-și ușor seama că nu a avut niciun interes pentru grădinărit înainte de a deveni bunică.

Se întreba dacă are vreo legătură cu evoluția naturii ei protectoare. Prietenii și cărțile îi spuneau că era ceva diferit în a fi bunică – un lucru pe care o femeie nu îl experimentează din postura de mamă.

Fiica ei, Melissa, o asigurase că fusese o mamă bună. Era o asigurare de care Kate avea nevoie din când în când, având în vedere atenția pe care o acordase carierei. Recunoscuse că prioritizase cariera în detrimentul familiei o perioadă lungă de timp și se considera norocoasă că Melissa nu îi purtase niciodată pică pentru acest lucru – cu excepția unei perioade după ce tatăl ei murise.

“Ah, singurul dezavantaj al grădinăritului”, se gândi Kate în timp ce se ridica în picioare și își ștergea praful de pe mâini și genunchi. “Gândurile tind să rătăcească. Iar atunci când acest lucru se întâmplă, trecutul începe să se strecoare neinvitat.”

Plecă din grădină, traversând curtea casei ei din Richmond, Virginia, îndreptându-se spre veranda din spate. Se descălță la ușa din spatele casei de teneșii ei Keds murdari. De asemenea, își lăsă și mănușile lângă ei, nevrând să aducă mizerie în casă. Își petrecuse ultimele două zile făcând curățenie. Deseară urma să o dădăcească pe nepoata ei, Michelle, și, chiar dacă Melissa nu era obsedată de curățenie, Kate voia ca totul să strălucească de curățenie. Trecuseră aproape treizeci de ani de când se bucurase de compania unui bebeluș și nu voia să își asume niciun risc.

Aruncă o privire spre ceas și se încruntă. Musafirii trebuiau să ajungă în cincisprezece minute. Acesta era încă un dezavantaj al grădinăritului: timpul trecea fără să-ți dai seama.

Se reîmprospătă în baie, iar mai apoi merse în bucătărie pentru a face o cafea. În timp ce pregătea cafeaua, se auzi soneria. Răspunse într-o clipită, fericită ca întotdeauna să le vadă pe cele două femei cu care își petrecuse în ultimul an și jumătate cel puțin câteva ore de două ori pe săptămână.

Jane Patterson intră prima, cărând o farfurie cu produse de patiserie. Erau daneze făcute în casă și câștigaseră concursul Carytown Cooks doi ani la rând. Clarissa James intră în spatele ei cu un bol mare de fructe proaspăt feliate. Amândouă erau îmbrăcate în ținute drăguțe, potrivite fie pentru o gustare acasă la un prieten, fie pentru cumpărături – un lucru pe care amândouă îl făceau destul de des.

– Ai grădinărit din nou, nu-i așa? întrebă Clarissa în timp pe puneau mâncarea pe mobilei din bucătărie.

– Cum ți-ai dat seama?

Clarissa arătă spre părul lui Kate, chiar sub umeri, spre vârfuri. Kate își cuprinse părul și constată că îi scăpase puțin pământ, care ajunse cumva în părul ei. Clarissa și Jane chicoteau, în timp ce Jane dădea folia de plastic jos de pe danezele ei.

– Râdeți cât vreți, spuse Kate. Nu o să mai faceți asta atunci când firele de roșii vor fi pline cu roade.

Era o dimineață de vineri, ceea ce însemna în mod automat că era una bună. Cele trei femei stăteau în jurul mobilei de bucătărie a lui Kate, așezate pe scaune de bar, își mâncau brunch-ul și beau cafea. Și deși compania, mâncarea și cafeaua erau excelente, era încă greu să treci cu vederea piesa lipsă.

Debbie Meade nu mai făcea parte din grup. După ce fiica ei a murit, una dintre cele trei victime ale unui criminal pe care Kate l-a prins în cele din urmă, Debbie și soțul ei, Jim, s-au mutat. Locuiau undeva în apropierea plajei din Carolina de Nord. Debbie mai trimitea din când în când poze cu coasta, doar pentru a le tachina. Locuiau acolo deja de două luni și păreau să fie fericiți – să treacă peste tragedie.

Conversația era, în mare parte, ușoară și plăcută. Jane povesti despre cum soțul ei voia să se pensioneze la anul și începuse deja să planifice scrierea unei cărți. Clarissa împărtăși vești despre cei doi copii ai ei, aflați pe la vârsta de douăzeci și cinci de ani și despre cum ambii fuseseră recent promovați.

– Apropo de copii, spuse Clarissa, Cum e Melissa? Îi priește maternitatea?

– Oh, da, spuse Kate. Este absolut nebună după fetița ei. Fetiță pe care o voi dădăci în această seară, de fapt.

– Pentru prima dată? întrebă Jane.

– Da. Este prima oară când Melissa și Terry pleacă undeva fără copil. Cu stat peste noapte și tot.

– Ți-ai intrat deja în rolul de Bunică? întrebă Clarissa.

– Nu știu, spuse Kate cu un zâmbet. Cred că o să aflăm deseară.

– Știi, spuse Jane, ai putea să te întorci în timp și să dădăcești așa cum obișnuiam să fac eu în liceu. Îmi aduceam prietenul cu mine și imediat ce copiii mergeau la culcare…

– Asta e destul de deranjant, spuse Kate.

– Crezi că Allen ar fi totuși în stare să facă asta? întrebă Clarissa.

– Nu știu, răspunse Kate încercând să și-l imagineze pe Allen cu un copil. Au început să se vadă mai serios încă de când Kate și noua ei parteneră, DeMarco, au rezolvat cazul cu criminalul în serie din Richmond – același caz care i-a răpit fiica lui Debbie Meade. Nu au vorbit serios despre viitor; nu au dormit încă împreună și rareori aveau contacte fizice. Cu toate acestea, se bucura de timpul petrecut cu el, dar gândul de a-l implica în viața ei de bunică o făcea să se simtă inconfortabil.

– Vă înțelegeți bine? întrebă Clarissa.

– Cred că da. Toată chestia asta cu întâlnirile mi se pare ciudată. Vedeți voi, sunt prea bătrână ca să mă văd cu cineva.

– La naiba, nu, zise Jane. Nu mă înțelege greșit…îmi iubesc soțul, copiii, și viața mea în general. Dar aș da orice să pot să mai ies la întâlniri măcar pentru puțin timp, știi? Îmi lipsește. Să cunosc oameni noi, să experimentăm lucruri noi…

– Da, cred că e destul de drăguț, recunoscu Kate. Lui Allen i se pare ciudată ideea de a ieși la întâlniri. Ne simțim bine împreună, dar…e cam ciudat când lucrurile încep să devină romantice.

– Bla, bla, spuse Clarissa. Dar îl consideri ca fiind iubitul tău?

– Chiar purtăm discuția asta? întrebă Kate, începând să simtă cu roșește ușor.

– Da, spuse Clarissa. Noi, femeile căsătorite, avem nevoie să trăim prin tine.

– Și asta se aplică și pentru pseudo locul tău de muncă, spuse Jane. Cum merge?

– Nu am mai primit niciun telefon de aproximativ două săptămâni, iar ultimul a fost referitor la o cercetare. Scuze, fetelor…nu e atât de palpitant pe cât v-ați aștepta.

– Deci ești din nou pensionară? întrebă Clarissa.

– În principiu. Este complicat.

Comentariul acela puse capăt interogatoriului, afundându-se din nou în subiecte locale – filme care urmează să apară, un festival de muzică din oraș, construcția autostrăzii și așa mai departe. Dar mintea lui Kate rămase blocată pe subiectul serviciului. Era încurajator să știe că biroul încă o considera o resursă prețioasă, dar spera să aibă un rol mai activ, mai ales după ce rezolvase ultimul caz. Dar până acum, vorbise cu Directorul Adjunct Duran o singură dată, referitor la evaluarea performanțelor lui DeMarco.

Știa cât de ciudat li se părea prietenelor ei că era încă un agent activ, în timp ce își intra și în rolul ei de bunică. La dracu, era ciudat chiar și pentru ea. Punând la socoteală și relația cu Allen ce se dezvolta încet, presupunea că viața ei era destul de interesantă pentru ele.

Sinceră să fie, se considera norocoasă. Urma să împlinească cincizeci și șase de ani la sfârșitul lunii și știa că multe femei de vârsta ei ar fi invidioase pe viața pe care o trăise. Își spunea mereu asta când simțea nevoia să fie mai activă la lucru. Și în unele zile, funcționa.

Și cum se nimeri, cu nepoata ei care urma să vină în vizită pentru prima oară de la naștere, astăzi era una din acele zile.

* * *

Un lucru care făcea dificilă echilibrarea noului ei rol de bunică cu dorința de a-și murdări din nou mâinile cu un alt caz era încercarea de a gândi ca o bunică. În acea după-amiază, plecă de acasă și merse până la magazinele micuțe de vechituri din cartierul Carytown, Richmond. Se simțea ca și cum trebuia să îi ia un cadou lui Michelle pentru a sărbători faptul că urma să doarmă pentru prima oară în casa bunicii.

Îi era greu să nu se mai gândească la arme și la suspecți și să se concentreze pe animale de pluș și hăinuțe. Dar, pe măsură ce colinda mai multe magazine, devenea tot mai ușor. Descoperise că, de fapt, îi plăcea să facă cumpărături pentru nepoata ei, chiar dacă nu avea nici măcar două luni și nici măcar nu-i va pasă de cadoul pe care-l va primi. Îi era greu să nu cumpere toate lucrurile drăguțe pe care le găsise. La urma urmei, nu era responsabilitatea unei bunici să-și răsfețe nepoții?

În timp ce plătea pentru cumpărăturile ei din al treilea magazin, primi un mesaj. Îl citi de îndată. În ultimele săptămâni, de fiecare dată când o suna cineva sau primea un mesaj spera să fie Duran sau cineva din Birou. Se certă singură în gând când constantă dezamăgită că nu era nimeni de la Biroul, ci Allen. Odată ce trecu peste faptul că nimeni de la Birou nu o suna, își dădu seama că e fericită că îi scrise – de fapt, era întotdeauna fericită când îi scria.

– Allen, trebuie să mă ajuți, glumi ea în timp ce răspundea la telefon. Fac cumpărături pentru Michelle și îmi vine să-i cumpăr orice văd. E normal?

– Nu știu, spuse Allen. Niciunul dintre fiii mei nu și-a întemeiat încă o familie și m-a făcut încă bunic.

– Ascultă la mine. Începe să pui bani deoparte.

Allen chicoti, un sunet care începea să-i placă destul de mult lui Kate.

– Deci, azi e noaptea cea mare, nu?

– Este. Și știu că am crescut deja un copil și știu la ce să mă aștept, dar sunt puțin îngrozită.

– Ah, vei fi grozavă. Dacă tot vorbim de lucruri îngrozitoare…deseară ies în oraș să beau cu băieții mei. Și în ultimii aproximativ cinci ani nu am băut mai mult de două băuturi într-o seară în oraș.

– Distracție să ai.

– Mă întrebam dacă vrei să ieșim mâine la cină. Putem povesti cum am supraviețuit amândoi acestei seri.

– Mi-ar plăcea. Vrei să vii la mine pe la ora șapte?

– Sună bine. Să te distrezi deseară. Michelle doarme toată noaptea?

– Nu cred.

– Ouch, spuse Allen, închizând telefonul.

Kate își băgă telefonul în buzunar, în timp ce jongla cu pungile de cumpărături. Zâmbi în sinea ei. Stătea în soare în partea ei preferată de oraș, tocmai ce făcuse cumpărături pentru nepoata ei în vârstă de două luni, pe care o va dădăci în această seară. Având în vedere felul în care se desfășura ziua ei, chiar își dorea să o sune cineva de la Birou?

Mergea înapoi spre casă – o plimbare de trei blocuri din locul de unde preluase apelul lui Allen – când văzu o fetiță cu un tricou My Little Pony. Mergea ținând-o de mână pe mama ei, la doar câțiva metri în fața ei, mergând în direcția lor. Avea cinci sau șase ani, cu părul blond prins într-o coadă de cal pe care numai grija unei mame o putea realiza. Avea ochii albaștri și un nas ascuțit, care semăna mai degrabă cu nasul unui spiriduș. Și tocmai acea trăsătură îi trimise un junghi de disperare în inimă lui Kate.

Îi trecu prin minte o imagine, o fetiță care arăta aproape identic cu aceasta. Dar, în această imagine, fetița era murdară pe față și plângea. Luminile mașinilor de poliție străluceau în spatele ei.

Imaginea era atât de puternică încât Kate fu nevoită să se oprească pentru o clipă. Încetă să se mai uite la fată, nevrând să pară înfricoșătoare sau ciudată. Se agăță de imaginea din mintea ei și făcu tot posibilul să găsească amintirea asociată cu ea. Imaginile îi veneau în minte treptat și se desfășurau încet, ca și cum ar citi dosarul cazului.

“O fetiță în vârstă de cinci ani, găsită la trei zile după ce a fost dată dispărută. Aflată într-o colibă de pescuit din Arkansas, împreună cu cadavrele părinților săi. Părinții au fost victimele cu numărul cinci și șase ale unui criminal în serie care a terorizat Arkansasul mai bine de patru luni…un criminal pe care Kate l-a prins, dar numai după ce a ajuns la victima cu numărul nouă.”

Kate era conștientă că dintr-o dată stătea nemișcată ca o statuie pe stradă, dar nu putea să se miște. Cazul acela o bântuise o perioadă de timp. Atât de multe înfundături, atât de multe piste false. Ea alerga în cerc, fiindu-i imposibil să afle cine era criminalul, în timp ce el continua să facă victime. Numai Dumnezeu știe ce planuri avusese cu acea fetiță.

“Dar ai salvat-o”, își spuse ea. “În cele din urmă, ai salvat-o.”

Kate începu să meargă din nou. Nu era prima oară când o imagine aleatorie din trecutul ei își făcea apariția în mintea ei și o făcea să piardă contactul cu realitatea. Uneori își făceau apariția întâmplător, apăreau din senin. Dar existau și momente când apăreau puternic și rapid, precum un flashback de stres post-traumatic.

Imaginea fetei din Arkansas se situa undeva între. Și Kate era recunoscătoare pentru asta. Acel caz aproape că a determinat-o pe Kate să se retragă în 2009. A fost zdruncinant, într-o asemenea măsură încât Kate și-a luat două săptămâni libere de la lucru. Și dintr-o dată, în timp ce mergea înapoi acasă cu cadouri în mână pentru nepoata ei, preț de o secundă, Kate se simți ca și cum se întoarse înapoi în timp.

Au trecut aproape zece ani de când a salvat-o pe acea fetiță. Kate se întreba unde era – se întreba dacă a reușit să treacă peste trauma trăită…

– Doamnă?

Kate clipi, tresărind puțin la auzul unei voci necunoscute venind din fața ei. Un adolescent stătea în fața ei. Părea îngrijorat, ca și cum nu era sigur dacă ar trebui să stea acolo sau să fugă.

– Sunteți bine? întrebă el. Păreți…nu știu. Bolnavă. De parcă sunteți pe punctul de a leșina sau ceva.

– Nu, zise Kate, clătinând din cap. Sunt bine. Mulțumesc.

Copilul dădu din cap și își văzu de drum. Kate începu să meargă din nou înainte, smulsă dintr-o gaură din trecut, care presupunea că nu se închise încă. Pe măsură ce se apropia de casă, începu să se întrebe cât de multe găuri din trecutul ei erau încă deschise.

Și dacă fantomele din trecutul ei vor continua să o bântuie până când și ea va deveni o fantomă.