Dacă ar fi știut

Copyright © 2018 de Blake Pierce. Toate drepturile rezervate. Cu excepția cazurilor permise de Actul Privind Drepturile de Autor din SUA din anul 1976, nicio parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă, distribuită sau transmisă sub nicio formă sau prin orice mijloace sau stocată într-o bază de date sau într-un sistem de recuperare, fără permisiunea prealabilă a autorului. Această carte electronică este destinată a fi folosită doar în interes propriu. Această carte electronică nu poate fi re-vândută sau oferită altor persoane. Dacă doriți să dăruiți această carte unei alte persoane, vă rugăm să cumpărați o copie suplimentară pentru fiecare destinatar. Dacă citiți această carte și nu ați cumpărat-o sau nu a fost achiziționată numai în interes propriu, vă rugăm să o returnați și să vă achiziționați o copie personală. Vă mulțumim că respectați munca grea a acestui autor. Aceasta este o lucrare de ficțiune. Numele, personajele, întreprinderile, organizațiile, locurile, evenimentele și incidentele sunt fie produse ale imaginației autorului, fie sunt folosite fictiv. Orice asemănare cu persoanele reale, vii sau moarte, este în întregime o coincidență. Imagine jachetă Copyright Elena Belskaya, folosită cu o licență de la Shutterstock.com.

Blake Pierce

Blake Pierce este autoarea celei mai bine vândute serii de romane polițiste, RILEY PAGE, care cuprinde cincisprezece cărți (și numărătoarea continuă). Aceasta este, de asemenea, autoarea seriei de romane polițiste, MACKENZIE WHITE, care cuprinde douăsprezece cărți (și numărătoarea continuă); autoarea seriei de romane polițiste, AVERY BLACK, care cuprinde șase cărți; autoarea seriei de romane polițiste, KERI LOCKE, care cuprinde cinci cărți; autoarea seriei de romane polițiste, CREAREA LUI RILEY PAIGE, care cuprinde patru cărți (și numărătoarea continuă); autoarea seriei de romane polițiste, KATE WISE, care cuprinde cinci cărți (și numărătoarea continuă); autoarea seriei de romane polițiste psihologice, CHLOE FINE, care cuprinde patru cărți (și numărătoarea continuă); și autoarea seriei de thrillere psihologice, JESSE HUNT, care cuprinde patru cărți (și numărătoarea continuă).

O cititoare pasionată și fană de-o viață a genurilor thriller și mister, Blake ar fi încântată să o contactezi, așa că te rugăm să accesezi pagina www.blakepierceauthor.com pentru a afla mai multe și pentru a păstra legătura.

CĂRȚI DE BLAKE PIERCE

SERIA DE ROMANE POLIȚISTE KATE WISE

DACĂ AR FI ȘTIUT (Cartea #1)

DACĂ AR FI VĂZUT (Cartea #2)

SERIA DE ROMANE POLIȚISTE RILEY PAIGE

DISPĂRUTĂ FĂRĂ URME (Cartea #1)

ÎNLĂNȚUITĂ (Cartea #2)

Prolog

A văzut că nimeni nu l-a observat în timp ce se strecura, în timpul nopții, pe tăcuta stradă suburbană. Era ora unu dimineața și se afla în genul de cartier unde oamenii se culcau la ore rezonabile, o noapte nebună acolo consta într-un pahar în plus de vin în timpul vizionării Burlacului.

Era genul de loc pe care îl disprețuia.

Oamenii aceștia își plăteau taxele la asociația de proprietari, curățau rahatul lăsat de câini lor în punguțe mici de plastic, pentru a nu-și jigni vecinii, iar copiii lor practicau câte un sport nu doar în ligile liceului, ci și în ligile județene private. Lumea era la picioarele lor. Se simțeau în siguranță. Desigur, și-au încuiat ușile și și-au setat alarmele, dar, în cele din urmă, se simțeau în siguranță.

Acest lucru era pe cale să se schimbe.

S-a apropiat de o grădină anume. Cu siguranță ea era acasă acum. Soțul ei era plecat într-o călătorie de afaceri în Dallas. Știa care era fereastra de la dormitorul ei. Și mai știa și că alarma de securitate din spatele casei nu funcționa corespunzător atunci când ploua.

S-a deplasat și simți încurajarea cuțitului, ascuns la spate, între elasticul boxerilor și blugi. A rămas puțin în lateralul casei, deschizând sticla de apă pe care o avea cu el, iar când a ajuns în spatele casei, s-a oprit. Acolo era lumina verde strălucitoare a alarmei de securitate. Știa că dacă ar încerca să o deterioreze, alarma ar porni. Știa și că dacă ar încerca să deschidă sau să forțeze ușa, alarma ar porni.

Dar mai știa și că aceasta nu funcționa corespunzător pe timpul ploii. Era ceva legat de umiditate, chiar dacă acest tip de sistem trebuia să fie sută la sută impermeabil. Având în vedere acest lucru, a ridicat sticla de apă și a început să toarne apa din ea.

Privea cum lumina verde clipea, devenind mai slabă.

Cu un zâmbet pe buze, a intrat în mica porțiune de curte. A urcat scările spre veranda din spatele casei. A deschis ușa de sită cu ușurință, după ce a forțat-o cu ajutorul cuțitului; nu s-a auzit aproape nimic în liniștea nopții.

Se îndreptă spre scaunul de răchită din colț, ridică perna și găsi cheia dedesubt. A luat cheia în mâna pe care purta mănușa, s-a dus la ușa din spate, a introdus cheia în încuietoare, a deschis ușa și a intrat.

O lampă mică era aprinsă în holul de la capătul bucătăriei. A mers pe acest hol până la scări și începu să le urce.

Simțea anxietatea cum îi rodea stomacul. Era extaziat – dar nu într-un mod sexual, ci era genul de extaz care îl învăluia atunci când se dădea într-un montagne russe, pe măsură ce urca tot mai sus, pe cel mai înalt deal de pe șine.

Strânse cuțitul, pe care îl ținea încă în mână de când deschise ușa de sită. Când ajunse în capul scărilor, se opri o clipă pentru a aprecia fiorul care îl cuprindea. Inspiră curățenia casei suburbane de clasa superioară și i se făcu puțin rău. Totul era prea familiar, prea detașat.

Ura acest lucru.

Strângând cuțitul, merse spre dormitorul de la capătul holului. Ea era acolo, culcată în pat.

Dormea pe o parte, cu genunchii ușor îndoiți. Purta un tricou și o pereche de pantaloni scurți, nimic impresionant, având în vedere că soțul ei era plecat.

A mers până lângă pat și a privit-o puțin cum dormea. Își punea întrebări despre natura vieții. Cât era de fragilă…

Apoi, a ridicat cuțitul și l-a lăsat în jos în mod obișnuit, ca și cum ar picta sau ar alunga o muscă.

Ea țipă, dar doar pentru o clipă – înainte ca el să lase, din nou, cuțitul în jos.

Și din nou.

Capitolul unu

Dintre multele lecții de viață pe care Kate Wise le învățase în primul ei an de pensie, cea mai importantă a fost aceasta: fără un plan solid, pensionarea poate deveni plictisitoare foarte rapid.

Auzise povești despre femei care s-au pensionat și au început să descopere diferite hobby-uri. Unele și-au deschis mici magazine online Etsy. Unele au cochetat cu pictatul și croșetatul. Altele au încercat să scrie un roman. Kate considera că toate acestea sunt modalități minunate de a-ți petrece timpul, dar nimic nu o tenta.

Pentru o persoană care își petrecuse mai mult de treizeci de ani din viață cu o pistol legat de ea, găsirea unor modalități cu care să-și ocupe timpul într-un mod satisfăcător era dificilă. Tricotatul nu avea să înlocuiască extazul urmării unui criminal. Grădinăritul nu avea să îi crească nivelul de adrenalină precum luarea cu asalt a unei locuințe, neștiind ce o așteaptă de cealaltă parte a ușii.

Deoarece nimic din ceea ce încercase nu părea să se apropie de fericirea pe care o simțea ca și agent FBI, a încetat să mai caute după câteva luni. Singurul lucru care trezea, cât de puțin, acel sentiment în ea erau sesiunile la poligon, la care mergea de două ori pe săptămână. Ar fi mers mai des acolo dacă nu s-ar fi temut că membrii mai tineri de la poligon ar putea începe să o vadă ca pe un agent pensionar, care încearcă să retrăiască trecutul glorios de altădată.

Era o teamă rezonabilă. La urma urmei, ea considera că exact aia făcea.

Era o zi marți, imediat după ora două după-amiaza, când acest lucru a lovit-o ca un glonț între ochi. Numai ce se întorsese de la poligon și își așeza pistolul M1911 înapoi în sertarul de lângă pat, când inima ei începu să o ia razna din senin.

Treizeci și unu de ani. Și-a petrecut treizeci și unu de ani la Birou. A luat parte la mai mult de o sută de raiduri și a lucrat ca membru al unei unități speciale de executare al cazurilor importante de douăzeci și șase de ori. Era cunoscută pentru viteza ei, pentru gândirea ei rapidă și adesea extrem de ageră, și pentru atitudinea care dădea dovadă de o nepăsare generală.

Mai era cunoscută și pentru felul cum arăta, lucru care încă o mai deranja puțin, chiar și la vârsta de cincizeci și cinci de ani. La scurt timp după ce a devenit agent, la vârsta de douăzeci și trei de ani, a primit porecle precum Picioare și Barbie – denumiri din cauza cărora, în ziua de azi, mulți bărbați ar rămâne fără un loc de muncă, dar care, din păcate, atunci când ea era mai tânără, erau des întâlnite în cazul agenților de sex feminin.

Kate a spart nasul câtorva agenți de sex masculin care o prinseseră de fund. Pe unul dintre ei l-a aruncat în cealaltă parte a unui lift aflat în mișcare, deoarece i-a șoptit ceva obscen la ureche, în timp ce stătea în spatele ei.

Deși poreclele au rămas chiar și după ce împlinise patruzeci de ani, avansurile și privirile pline de subînțeles au dispărut. După ce s-a împrăștiat vorba, colegii ei de sex masculin au învățat să o respecte și să vadă și ce este în spatele acelui corp – un corp care a fost întotdeauna bine întreținut și pe care majoritatea bărbaților l-ar considera ca fiind de nota zece, fiind și ea conștientă și mândră de acest lucru.

Dar acum, la vârsta de cincizeci și cinci de ani, păreau să-i lipsească chiar și poreclele. Nu crezuse că pensionarea va fi atât de grea. Trasul la poligon era în regulă, dar reprezenta doar o fărâmă din ceea ce obișnuia să facă în trecut. Încerca să își ascundă dorința pentru trecutul ei prin citit. S-a decis că vrea să afle mai multe despre arme; citise deja nenumărate cărți despre istoria utilizării armelor, cum au fost produse, armele preferate ale generalilor militari și alte asemenea. Acesta era motivul pentru care are un M1911 acum, datorită istoriei sale bogate, fiind implicat într-o multitudine de războaie americane, un model timpuriu al acestuia fiind folosit încă din Primul Război Mondial.

A încercat să citească și ficțiune, dar nu o prindea – deși s-a bucurat de multe cărți legate de criminalitatea informatică. În timp ce revizuia cărțile pe care le adorase în anii tinereții, nu reușea să găsească nimic interesant în viața personajelor false. Și pentru că nu dorea să devină genul de femeie tristă, recent pensionată, care își petrece mai tot timpul la biblioteca locală, a comandat de pe Amazon toate cărțile pe care le-a citit în ultimul an. Avea mai mult de o sută de cărți puse în cutii în subsol. Ea își imagina că într-o bună zi va construi câteva biblioteci și va transforma acel spațiu într-un birou adecvat.

Nu era ca și cum avea altceva de făcut.

Zdruncinată de ideea că și-a petrecut ultimul an din viață făcând aproape nimic, Kate Wise se așeză ușor în patul ei. A stat acolo câteva minute bună fără să se miște. Se uită la biroul din partea cealaltă a camerei și văzuse acolo albumele foto. Avea o singură poză cu familia ei acolo. În ea, fostul ei soț, Michael, avea brațele în jurul fiicei lor, în timp ce Kate zâmbea lângă el. O poză prost făcută pe plajă, dar care îi înmuia inima întotdeauna.

Toate celelalte poze din albume erau de la locul de muncă: poze din spatele scenei, poze de la zilele de naștere ale persoanelor din Birou, ea tânără înotând, la poligon, pe pista de alergare și așa mai departe.

Și-a trăit ultimul an din viață asemenea unui sportiv dintr-un mic orășel, care nu își părăsește niciodată orașul. Care stătea întotdeauna în preajma oricărei persoane care se preface că îl ascultă cum povestește despre eseurile marcate de el în urmă cu treizeci de ani, pe vremea când juca fotbal în liceu.

Nu era cu nimic mai presus față de o astfel de persoană.

Cu o ușoară înfiorare, Kate se ridică și se îndreptă spre albumele foto de pe biroul ei. Încet și aproape metodic, se uită prin toate cele trei albume. Văzuse poze cu ea tânără, evoluând de-a lungul anilor, până când fiecare fotografie făcută vreodată era pe telefon. Se văzuse pe ea și oamenii pe care îi cunoștea, oameni care au murit lângă ea în timpul cazurilor, și a început să-și dea seama că deși aceste momente aveau un rol esențial în dezvoltarea ei, nu au definit-o în întregime.

Articolele pe care le decupase și le păstrase în partea din spate a albumului au continuat să spună povestea. Ea era prezentă în toate. AGENTĂ ÎN ANUL DOI PRINDE UN CRIMINAL AFLAT ÎN LIBERTATE, era intitulat unul dintre articole; FEMEIE AGENT SINGURA SUPRAVIEȚUITOARE ÎNTR-UN SCHIMB DE FOCURI CARE S-A SOLDAT CU 11 MORȚI. Iar mai apoi cel de la care au început toate legendele: DUPĂ CE A FĂCUT 13 VICTIME, UCIGAȘUL MOONLIGHT A FOST PRINS DE AGENTUL KATE WISE.

Conform tuturor standardelor rezonabile privind sănătatea, ea mai avea de trăit cel puțin 20 de ani – patruzeci, dacă ar reuși cumva să se lupte cu moartea. Chiar dacă făcea o medie și ar fi zis că mai are de trăit treizeci de ani, și să dea colțul la optzeci și cinci…treizeci de ani sunt o perioadă foarte lungă de timp.

Ar putea face multe lucruri în treizeci de ani, presupunea ea. Timp de aproximativ zece ani din cei treizeci, ar putea chiar să se bucure de ei într-un mod corespunzător, înainte ca bătrânețea să își facă apariția și să îi răpească sănătatea.

Întrebarea era, desigur, ce ar putea să facă în acei ani.

Și în ciuda reputației ei ca unul dintre cei mai ageri agenți ai Biroului din ultimul deceniu, nu avea nici cea mai mică idee de unde să înceapă.

* * *

În afară de poligon și obiceiurile, aproape obsesive, în ceea ce privea cititul, Kate reușise să-și facă un obicei săptămânal din a se întâlni la o cafea cu alte trei femei. Cele patru se amuzau una pe seama celeilalte, susținând că au format cel mai trist club care a existat vreodată: patru femei proaspăt pensionate, care nu aveau nicio idee ce să facă cu noile lor zile libere.

În ziua care a urmat revelației ei, Kate a condus la cafeneaua aleasă de ele. Era o mică afacere de familie, unde nu doar că era mai bună cafea decât terciul la suprapreț de la Starbucks, dar locul nu era invadat de mileniali și mame de fotbaliști. A intrat și, înainte să se ducă la tejghea pentru a-și plasa comanda, văzuse masa lor obișnuită din spate. Două dintre celelalte trei femei se aflau deja acolo, făcându-i cu mâna.

Kate își luase băutura de alune și se alăturase prietenelor ei la masă. Se așeză lângă Jane Patterson, o femeie de cincizeci și șapte de ani, care a ieșit la pensie în urmă cu șapte luni de pe un post de specialist în propuneri pentru o firmă guvernamentală de telecomunicații. În fața ei stătea Clarissa James, care s-a pensionat acum aproximativ un an, lucrând cu jumătate de normă ca instructor de criminologie la Birou. Cel de-al patrulea membru al micului lor club trist, o femeie de cincizeci și cinci de ani, pensionată recent, pe nume Debbie Meade, nu și-a făcut încă apariția.

“Ciudat”, se gândi Kate. “De obicei, Deb este prima aici”.

În momentul în care se așeză, Jane și Clarissa păreau tensionate. Acest lucru era deosebit de ciudat, deoarece Clarissa era de obicei efervescentă. Spre deosebire de Kate, Clarissa a început să îndrăgească foarte rapid pensionarea. Kate a presupus că ajută faptul că Clarissa este căsătorită cu un bărbat cu aproape zece ani mai tânăr decât ea, care concurează în competiții de înot în timpul lui liber.

– Ce s-a întâmplat cu voi? întrebă Kate. Știți că vin aici în încercarea de a-mi găsi motivația în legătură cu pensionarea, nu? Voi două arătați de-a dreptul triste.

Jane și Clarissa au făcut schimb de priviri într-un mod pe care Kate l-a văzut de nenumărate ori înainte. În vremurile ei de agent, îl văzuse în camere de zi, în sălile de interogatoriu și în sălile de așteptare din spitale. Era o privire care traduce o întrebare simplă fără a scoate vreun cuvânt: “Cine îi va spune?”

– Ce s-a întâmplat? întrebă ea.

Era brusc foarte conștientă de absența lui Deb.

– Este Deb, spuse Jane, confirmându-i teama.

– Ei bine, nu tocmai Deb, adăugă Clarissa. Este vorba de fiica ei, Julie. Ai întâlnit-o vreodată?

– Cred că o dată, spuse Kate. Ce s-a întâmplat?

– Este moartă, spuse Clarissa. Crimă. Până acum, nu au nicio idee cine ar putea fi vinovatul.

– Oh, Doamne, spuse Kate, cu adevărat întristată pentru prietena ei. O știa pe Deb de aproximativ cincisprezece ani, cunoscându-se la Quantico. Kate lucra ca instructor asistent pentru o nouă generație de agenți de teren, iar Deb lucra cu unii dintre tocilarii tehnici la un nou sistem de securitate. S-au cunoscut și au devenit prietene într-un timp foarte scurt.

Faptul că Deb nu a sunat-o sau nu i-a trimis un mesaj cu noutățile înainte ca altcineva să o facă, îi arăta cât de mult se pot schimba prieteniile de-a lungul anilor.

– Când s-a întâmplat? întrebă Kate.

– Pe parcursul zilei de ieri, spuse Jane. Numai ce am primit un mesaj de la ea în dimineața asta.

– Nu au niciun suspect? întrebă Kate.

Jane ridică din umeri.

– Mi-a spus doar că nu se știe cine a comis fapta. Niciun indiciu, nicio pistă, nimic.

Kate simți instantaneu cum își intră în rolul de agent. Se gândi că la fel se simte și un atlet care a stat departe de arenă, în mod voluntar, prea mult timp. Poate că nu are un teren sau un public entuziast care să îi reamintească cum erau zilele ei de glorie, dar avea o minte antrenată pentru rezolvarea crimelor.

– Nu te duce acolo, spuse Clarissa, încercând să zâmbească.

– Unde să merg?

– Nu fi agentul Wise acum, spuse Clarissa. Fii doar prietena ei în clipele astea. Văd cum se învârt rotițele în capul tău. Doamne, cucoană. Nu ai o fiică însărcinată? Nu ești pe punctul de a deveni bunică?

– Ce modalitate de a mă lovi sub centură, zise Kate cu un zâmbet. Lăsă comentariul să treacă, iar mai apoi întrebă: Fiica lui Deb…avea vreun iubit?

– Nu am idee, zise Jane.

Tăcerea se așternu la masa lor. Pe tot parcursul anului, în care grupul lor de prietene recent pensionate s-a tot reunit, conversațiile lor au fost întotdeauna ușor superficiale. Acesta era primul subiect dificil și nu se potrivea cu rutina lor. Kate, desigur, era obișnuită cu asta. Timpul petrecut în academie a învățat-o cum să facă față acestor situații.

Dar Clarissa avea dreptate. La auzul știrilor, Kate și-a intrat atât de ușor în rolul de agent. Știa că ar fi trebuit să gândească, în primul rând, ca o prietenă – să se gândească la pierderea și starea emoțională a lui Deb. Dar agentul din ea era prea puternic, instinctele rămânând acolo în prim plan, deși au fost puse în repaus timp de un an.

– Și cu ce am putea să o ajutăm? întrebă Jane.

– Mă gândeam să gătim pe rând, spuse Clarissa. Știu câteva doamne care ar fi doritoare să ajute. Ne putem asigura că nu va fi nevoită să gătească pentru familia ei în săptămânile ce urmează, având în vedere că va trebui să se ocupe de alte lucruri.

În următoarele zece minute, cele trei femei au planificat cea mai eficientă modalitate de a găti pe rând pentru prietena lor îndurerată.

Dar pentru Kate, conversația păstra doar aparențele. Mintea ei zbura în altă parte, încercând să descopere date și ponturi despre Deb și familia ei, încercând să găsească un caz într-un loc în care s-ar putea să nici nu existe unul.

“Sau ar putea fi”, se gândi Kate. “Și există o singură modalitate de a afla.”

Capitolul doi

După pensionare, Kate s-a mutat înapoi în Richmond, Virginia. Ea a crescut în micul oraș Amelia, la aproximativ patruzeci de minute de Richmond, dar a mers la facultate chiar în centrul orașului. Și-a petrecut anii de studenție la VCU, dorind să obțină o diplomă în artă. După trei ani, pe parcursul unui curs opțional de psihologie, și-a dat seama că are o înclinație spre dreptul penal. Drumul care a condus-o la Quantico și spre cariera ei strălucitoare, care a durat treizeci de ani, a fost unul întortocheat și plin de suișuri și coborâșuri.

Acum conducea pe străzile familiare din Richmond. Fusese în casa lui Debbie Meade o singură dată, dar știa exact unde se afla. Știa unde se afla deoarece invidia locația, era una dintre casele acelea vechi, situată pe străzile din centrul orașului, care erau aliniate mai degrabă cu copacii, decât cu iluminatul stradal și clădirile înalte.

Strada lui Deb era în prezent scăldată în frunzele căzute din ulmii care acopereau strada. A fost nevoită să parcheze la o distanță de trei case, deoarece familia și prietenii începuseră deja să umple spațiul din fața casei lui Deb.

Mergea pe trotuar, încercând să se convingă singură că nu era o idee bună. Da, ea a plănuit să meargă pe post de simplă prietenă – chiar dacă Jane și Clarissa au decis să facă acest pas mai pe după-amiază, pentru a-i oferi puțin spațiu lui Deb. Dar era ceva mai profund acolo. Căutase ceva de făcut în ultimele luni, o modalitate mai bună și mai semnificativă de a-și umple timpul. Visa adeseori să lucreze ca liber profesionist pentru Birou, chiar și niște simple sarcini de cercetare.

Chiar și cea mai mică referință legată de munca ei o entuziasma. De exemplu, săptămâna viitoare va trebui să se prezinte în sala de judecată pentru a depune mărturie la o audiere de liberare condiționată. Nu era nerăbdătoare să se confrunte din nou cu criminalul, dar afundarea din nou în munca ei pentru o scurtă de timp era binevenită.

Dar urma să fie săptămâna viitoare – și în momentul de față părea să mai fie o eternitate până atunci.

Se uită în sus la veranda lui Debbie Meade. Știa de fapt de ce era acolo. Voia să găsească niște răspunsuri la întrebările care îi năvăleau în cap. Acest lucru o făcea să se simtă egoistă, ca și cum s-ar folosi de pierdea suferită de prietena ei pe post de scuză, pentru a mai gusta puțin din senzațiile pe care nu le-a mai simțit de mai bine de un an. Această situație implica o prietenă, ceea ce o făcea să fie complicată. Dar vechiul agent din ea spera că va evolua în ceva diferit. Prietena din ea, însă, credea că ar putea fi riscant. Și toate părțile ei împreună se întrebau dacă nu cumva ar fi fost mai bine ca revenirea la lucru să rămână o fantezie.

“Poate că exact asta fac”, se gândi Kate în timp ce urcă scările reședinței Meade. Și sincer, nu știa cum ar trebui să se simtă în legătură cu asta.

A bătut ușor la ușă, iar o doamnă în vârstă, pe care Kate nu o cunoștea, i-a răspuns.

– Ești din partea familiei? întrebă femeia.

– Nu, răspunse Kate. Sunt doar o prietenă foarte apropiată.

Femeia o analiză pentru o clipă, înainte de a o lăsa înăuntru. Kate intră și merse de-a lungul holului, trecând pe lângă o sufragerie plină de oameni sumbri, care stăteau în jurul unei singure persoane, așezată într-un fotoliu. Persoana din fotoliu era Debbie Meade. Kate l-a recunoscut bărbatul care stătea lângă ea și vorbea cu un alt bărbat, ca fiind soțul ei, Jim.

Intră stânjenită în cameră și se îndreptă direct spre Deb. Fără a-i permite lui Deb să se ridice din fotoliu, Kate se aplecă și o îmbrățișă.

– Deb, îmi pare atât de rău, spuse ea.

Deb era în mod evident secată de lacrimi, reușind doar să dea din cap pe umărul lui Kate.

– Mulțumesc că ai venit, îi șopti Deb la ureche. Crezi că am putea vorbi în bucătărie în câteva minute?

– Desigur.

Kate a dat drumul îmbrățișării și a salutat, înclinându-și ușor capul, celelalte fețe cunoscute din cameră. Simțindu-se nelalocul ei, Kate se îndreptase spre capătul holului, care dădea în bucătărie. Nu era nimeni acolo, dar erau farfurii și pahare goale ale persoanelor care au fost acolo cu puțin timp în urmă. Pe tejghea erau așezate câteva plăcinte, împreună cu rulouri cu șuncă și alte gustări. Kate începuse să curețe puțin, folosindu-se de chiuvetă pentru spăla vasele.

Câteva momente mai târziu, Jim Meade a venit în bucătărie.

– Nu trebuie să faci asta, spuse el.

Kate se întoarse spre el și observase că arăta obosit și extrem de trist.

– Știu, spuse ea. Am venit să vă fiu aproape. Lucrurile păreau destul de încărcate în sufragerie atunci când am intrat, așa că m-am hotărât să vă ajut cu spălatul vaselor.

Acesta încuviință din cap, arătând ca și cum era pe punctul să ațipească acolo.

– Unul dintre prietenii noștri a spus că a văzut o femeie intrând în urmă cu câteva minute. Mă bucur că ești tu, Kate.

Kate a văzut în spatele lui o altă persoană venind spre bucătărie, care arăta la fel de obosită și de distrusă. Ochii lui Deb Meade erau umflați și roșii de plâns. Părul îi era tot zăpăcit, iar când se uită la Kate, încercând să zâmbească, părea că întreaga față urmează să îi cedeze.

Kate a pus deoparte vasul pe care-l spăla, își șterse rapid mâinile cu un prosop de lângă chiuvetă și merse lângă prietena ei. Lui Kate nu-i prea plăceau atingerile fizice, dar știa când o îmbrățișare era necesară. Se aștepta ca Deb să înceapă să plângă în timpul îmbrățișării, dar nimic nu se întâmplă.

“Probabil că a plâns suficient deja”, se gândi Kate.

– Am auzit veștile abia azi-dimineață, spuse Kate. Îmi pare rău, Deb. Îmi pare rău pentru amândoi, spuse ea, uitându-se spre Jim.

Jim a dat din cap, în semn de apreciere, privind mai apoi de-a lungul holului. Când observase că nimeni altcineva nu se ascundea acolo, ascultă murmurul ușor al musafirilor lor aflați încă în sufragerie și, în timp ce Deb dădea drumul îmbrățișării, se apropie de Kate.

– Kate, trebuie să te întrebăm ceva, spuse Jim aproape șoptind.

– Și te rog, spuse Deb, luându-i mâna. Lasă-ne să spunem tot ce avem de spus înainte să ne dai un răspuns. Kate simți un mic tremur în strânsoarea lui Deb, care i-a frânt puțin inima.

– Sigur, spuse Kate. Ochii lor stăruitori și greutatea totală a tristeții lor atârna deasupra capului ei precum o nicovală care urma să pice în orice moment.

– Poliția nu are nici cea mai mică idee cine a comis fapta, spuse Deb. Dintr-o dată, epuizarea ei se transformă în ceva care arăta mai degrabă a furie. În baza unor lucruri pe care le-am spus și a unor mesaje pe care le-au găsit în telefonul Juliei, poliția l-a reținut de îndată pe fostul ei iubit. Dar l-au reținut pentru mai puțin de trei ore, iar mai apoi l-au lăsat să plece. Pur și simplu. Dar Kate…Știu că a el a făcut-o. Trebuie să fie el.

Kate văzuse această abordare de multe ori în cariera ei de agent. Familiile îndurerate doreau să se facă dreptate de îndată. Logica nu mai exista pentru ei, își doreau doar o investigație rapidă pentru a se simți ca și cum își răzbună persoanele pierdute. Și dacă această investigație nu dădea rezultate rapide, familia îndurerată blama FBI-ul pentru incompetență.

– Deb…dacă l-au eliberat atât de repede, trebuie să fi existat dovezi foarte puternice. La urma urmei…cât timp a trecut de când au fost împreună?

– Treisprezece ani. Dar el a tot încercat să ia legătura cu ea timp de ani de zile, chiar și după ce s-a căsătorit. La un moment dat, a fost nevoită să obțină un ordin de interdicție.

– Totuși…poliția trebuie să aibă un alibi bun pentru el, altfel nu l-ar fi putut elibera atât de repede.

– Ei bine, dacă există unul, mie nu vor să îmi zică nimic despre asta, spuse Deb.

– Deb…uite, spuse Kate, mângâindu-i ușor mâna lui Deb. Totul este foarte proaspăt. Ai răbdare câteva zile și vei începe să gândești rațional. Am văzut situația asta de o sută de ori.

Deb dădu din cap.

– Sunt sigură de asta, Kate. Au fost împreună timp de trei ani și niciodată nu am avut încredere în el. Suntem destul de siguri că a lovit-o de cel puțin două ori, dar Julie nu a recunoscut niciodată. Era temperamental. Chiar și el ar recunoaște asta.

– Sunt sigură că poliția e…

– Acesta este favorul de care avem nevoie, o întrerupse Deb. Vreau ca tu să verifici. Vreau să te implici în acest caz.

– Deb, m-am pensionat. Știi asta.

– Știu. Dar știu și cât de mult îți lipsește. Kate…omul care mi-a ucis fiica a avut parte doar de o mică sperietură și de puțin timp petrecut în camera de interogatoriu. Și acum stătea confortabil acasă, în timp ce eu trebuie să planific înmormântarea fiicei mele. Nu este corect, Kate. Vei verifica, te rog? Știu că nu o poți face în mod oficial, dar…orice poți face este mai bine decât nimic. Aș aprecia enorm.

Ochii lui Deb emanau atât de multă suferință. Fiecare părticică din ea îi spunea să se abțină, să nu îi dea speranțe false lui Deb. Dar, în același timp, Deb avea dreptate. Îi lipsea serviciul. Și chiar dacă tot ce va putea face vor fi doar niște simple apeluri telefonice către Poliția din Richmond, sau către foștii ei colegi de la Birou, însemna totuși ceva.

Ar fi cu siguranță mai bine decât să se gândească obsesiv la fosta ei carieră și să meargă de una singură la poligon.

– Iată ce pot face, spuse Kate. Când m-am pensionat, mi-am pierdut toată influența. Desigur, din când în când lumea încă mă mai sună să îmi ceară părerea, dar nu mai am nicio autoritate. Mai mult decât atât, acest caz ar fi complet în afara jurisdicției mele, chiar dacă aș fi lucrat încă. Dar îmi voi suna câteva dintre vechile contacte și mă voi asigura că dovezile pe care le-au găsit pentru a-l elibera sunt puternice. Ca să fiu sinceră, Deb, asta e tot ce pot face.

Puteai citi de îndată recunoștința atât pe fața lui Deb, cât și pe fața lui Jim. Deb o îmbrățișă din nou și, de data aceasta, începuse să plângă.

– Îți mulțumesc.

– Nicio problemă, spuse Kate. Dar nu pot să promit nimic.

– Știm, spuse Jim. Dar cel puțin acum știm că cineva competent are grijă de noi.

Kate nu se simțea confortabilă cu ideea că ei o priveau ca pe o persoană din interior care era dispusă să îi ajute și nu îi plăcea nici că ei presupuneau că poliția nu are grijă de ei. Din nou, știa că era vorba doar despre durerea lor și cum aceasta îi orbea în căutarea răspunsurilor. Așadar, pentru moment, a trecut cu vederea.

Se gândi la cât de obosită a fost în perioada care a precedat sfârșitului carierei ei – și nu era o oboseală fizică, ci era secătuită emoțional. Și-a iubit întotdeauna slujba, dar erau atât de dese situațiile în care rezolva un caz și se gândea: “Doamne, m-am săturat de rahatul ăsta…”

Se întâmplase din ce în ce mai des în ultimii ani.

Dar acum nu era vorba despre ea.

Își îmbrățisă prietena, uimită de faptul că indiferent cât de mult se chinuie oamenii să își lase trecutul în urmă, fie că era vorba de relații sau de carieră, acesta reușea cumva să te ajungă din spate.