Buch lesen: «Pisicuța pe nume Șira»

Lidia Ruban

Schriftart:

Illustrator Alecsandra Veinbergher

ISBN 978-5-0064-2493-7

Created with Ridero smart publishing system

PISICUȚA PE NUME ȘIRA

Această carte este dedicată fiicei mele Nadejda
– Fie ca toate visele să devină realitate!

Ah, cum iubim noi pisicuțele!
Le oferim toată dragostea!
Iar în schimb drăguțele,
Ne daruiesc gingășiea!

1. SUNT O PISICĂ FĂRĂ ADĂPOST

Sunt un motănaș, sau mai bine zis o pisicuță, sau mai degrabă o pisicuță de rasă sfinх! Eram mică și nu-mi amintesc de ce am ajuns în stradă, fără mamă, mereu flămândă, iar uneori câinii mă urmăreau pe stradă lătrînd. Odată, un câine mare și furios m-a prins de o parte cu colții, dar am reușit să fug. A fost foarte dureros și mi-a lăsat pentru totdeauna urmele colților săi pe pielea mea catifelată.

Într-o zi, când căutam, ca întotdeauna, ceva gustos, fiind-că eram flămândă, m-am rătăcit într-o curte în care erau mulți câini.

Deja nu mă mai pote păcăli nimeni, știu că câinii sunt răi și mușcă dureros. Așa că de data aceasta m-am pregătit să fug cât eram încă în viață!

– Poți să stai aici! – A spus câinele cel alb, mare și pufos! – Te-ai pierdut? «Întrebă cu bunăvoință câinele cel mare, ceilalți câini stăteau calmi, de parcă nu m-ar fi văzut.

– Nu știu unde e mama, miau, miau! Mi-e foarte frică și mi-e foame! «Săracul motănaș, ești doar piele și oase!»

– Rămîi să locuiești în această curte, aici nimeni nu te va răni. «În această curte uneori vin oameni buni, unii ne hrănesc, iar alții ne invită să mergem cu ei, promițându-ne o casă caldă și sigură și să ne hrănească regulat.

– Mulțumesc, miau! «M-am bucurat atât de mult că în cele din urmă nu a trebuit să mă ascund și să-mi fie frică permanent. Și uneori va fi mâncare… Acest câine bătrân mi-a arătat un loc unde oamenii buni le dă uneori ceva de mâncare în boluri.

– Când vor veni oamenii, te poți apropia și mânca ceea ce ne vor aduce, nu-ți fie frică. – A spus câinele cel bătrîn, alb, pufos și mare.

Și așa am început să locuiesc în această curte, nimeni nu m-ă lătra, am început vesel să sar jucăuș, să alerg bucuroasă fără frică, m-ă jucam cu câinele cel mare și alb.

Era toamnă, nopțile erau reci, iar bătrînul câine alb îmi permitea să mă ascund în blana lui, lungă și pufoasă, așa că dormeam liniștit și la cald toată noaptea.

2. Am primit hrană si adăpost!

Într-o zi când oamenii au venit din nou să ne hrănească, deja îi așteptam pentru că ne era foame. Și oamenii buni si blînzi vin și ne hrănesc cu grijă.

Într-o altă zi, când veniseră din nou oamenii să ne hrănească, o femeie avea în mâini ceva ce semăna cu o casă mică, numele femeii era Elena, așa o numea o altă persoană.

Așa că Elena spune: «Motănașule, micuțule, vino cu noi, hai să-ți găsim o casă!» «Am crezut cuvintele Elenei și am intrat în cîsuță, pentru că ea deja mă hrănise de câteva ori și aveam încredere în ea. Îndată cum am intrat în căsuță, ne-am îndreptat undeva cu mașina. Și Elena a început să-mi povestească, că mai întîi merghem la medic, nu mergeam acasă.

Motănaș drăgălaș, deci mai întâi mergem la medic, o sa-ți facem o mica operație, să te vaccinăm, ca să nu te îmbolnăvești, medicul îți va da o pastila impotriva a tot felul de paraziti, ca să vte dezvoltati și să creaști sănătoșel. Fiindcă, ești foarte slab și micuț sau micuță, te vom hrăni, te vom îngriji, și îți vom găsi o familie iubitoare și grijulie ca tu să fii ăi plină siguranță.

Din aceste cuvinte am înțeles că Elena nu va fi familia mea.

Bineînțeles că am fost puțin jignită, dar ea nu a spus că casa ei va deveni casa mea, așa că pur și simplu nu am înțeles-o corect. Și am început să mă îngrijorez și să mă gândesc cine va fi stăpânul meu și oare mă va iubi cu adevărat, și mă va frăni cu regularitate. Principalul lucru, desigur, este să mă hrănească regulat, dar mi-aș dori și să mă iubească. Ei bine, între timp ce mă gândeam am ajuns undeva, unde mulți câini lătrau și pisicuțile meunau, și eu m-am speriat și am început a meuna, iar Elena nu a înțeles cț eu m-am speriat.

Der kostenlose Auszug ist beendet.