Buch lesen: «Legătură Scandaloasă»

LEGĂTURĂ SCANDALOASĂ

DOAMNE ȘI VAGABONZI

AMANDA MARIEL

Traducere: Cristina Botîlcă

Aceasta este o ficțiune. Numele, personajele, organizațiile, locurile, evenimentele și incidentele sunt fie produsul imaginației autoarei, fie sunt folosite în scop fictiv.

Copyright © 2018 Amanda Mariel

Toate drepturile rezervate.

Nicio parte din această carte nu poate fi reprodusă ori stocată într-un sistem de refacere ori transmisă sub orice formă sau în orice mediu electronic, mecanic, prin fotocopiere, prin înregistrare sau prin orice altă metodă, fără permisiunea scrisă a editurii.

Publicată de Brook Ridge Press

PROLOG

Anglia, 1822

Lady Grace Brighton, fiică a vicontelui și a vicontesei de Forton, a intrat în sala de bal cu inima strânsă. Noaptea aceasta urma să fie cea mai grea noapte din viața sa. La șaptesprezece ani, ar fi trebuit să se bucure de timpul ei, nu să se teamă de ceea ce va urma. Cu toate acestea, destinul ei fusese deja trasat.

Cu groaza curgându-i prin vene, Grace intră pe verandă. Domnul Lewis Duffield urma să o aștepte sub ramurile copacului lor. Același în care el scrijelise inițialele lor în urmă cu două săptămâni. Scenariul i-ar fi produs fluturi în stomac acum doar câteva nopți, însă acum totul era diferit. Acolo unde trebuiau să fie fluturașii, Grace a simțit ca stomacul i se întoarce pe dos și intestinele sale se prefac în noduri.

Cu mâinile acoperite de mănuși, își ajustă poalele rochii, apoi trecu în grabă pe lângă o coloană de marmură, o luă în jos pe scări, apoi către grădina luminată de torțe. Dacă ar fi întârziat, oamenii ar fi observat. O situație pe care nu și-ar fi putut-o permite când totul era atât de riscant. Mama și tatăl ei contau pe ea. Nu putea să le trădeze încrederea, chiar dacă dorința lor îi frângea inima.

Iarba acoperită de rouă îi umezea încălțările de mătase pe când mergea grăbită de-a lungul grădinii ca să ajungă la teiul bătrân. Aerul răcoros al nopții îi mângâia pielea și sute de stele străluceau deasupra ei. Dar împrejurimile pline de calm nu reușeau să îi liniștească nervii ori să îi stingă supărarea. Inima îi bătea din ce în ce mai tare pe măsură ce se apropia de destinația sa—pe măsură ce se apropia de Lewis.

Grace își încetini mersul și luptă să își păstreze cumpătul. Făcu ultimii pași până la Lewis, eliminând distanța dintre ei. Îi văzu chipul în lumina torței, ochii lui strălucitori și părul negru pe care îl văzu lucind când păși în afara potecii. Fluturașii familiari pe care-i simțea de fiecare dată când era lângă el reveneau acum în stomacul ei, dar nu reușeau să șteargă groaza din sufletul ei.

Un zâmbet mare îi inundă fața lui Lewis.

– Draga mea Grace, lasă-mă să te iau în brațe.

– Vai, Lewis! Uitându-și îndatoririle pentru o clipă, se aruncă la pieptul lui, în căldura îmbrățișării sale. Ce n-ar da să rămână în brațele lui, în siguranță, pentru eternitate. Neputându-și controla emoțiile, un tremur îi zgudui umerii, iar primele lacrimi i se prelinseră pe obraji.

– Ce s-a întâmpla, draga mea? Lewis îi mângâie părul cu o emoție compătimitoare și o strânse la piept.

Cum era să-i spună că nu mai pot fi împreună? Fiecare părticică din ea își dorea să nege acest lucru. Tânjea să fugă departe cu el. Să înceapă o nouă viață cu bărbatul pe care-l iubea. Ar da aproape orice ca să rămână cu el, dar nu-și putea arunca familia în cușca leilor.

– Totul va fi bine. Lacrimile nu-și au rostul. Lewis continuă să o mângâie. O sărută ușor pe frunte. Acum, suntem împreună. Te voi ține în siguranță.

Ea îi dăruise lui Lewis inima ei cu multe luni în urmă și nu mai avea puterea să o ia înapoi. Cu toate acestea, avea o datorie față de părinții ei, față de titlul familial și de distincție, cel puțin așa spuneau părinții ei. Personal, Grace nu dădea doi bani nici pe titlu, nici pe distincție, dar nu putea declara același lucru și pentru părinții ei. Și-ar vinde și sufletul ca să-și protejeze familia.

O cuprinse un fior, făcându-i pielea de găină. Dacă asta o va ucide, și ar putea la fel de bine s-o facă, va lua decizia dreaptă pentru familia ei. Trebuia. Ce altceva putea face? Fără ea, ei ar fi săraci. Aruncați pe străzile din Londra pentru a se pierde în haosul marelui oraș. Uitați de toată lumea, lăsați să-și poarte singuri de grijă fără niciun sprijin sau mijloc cu care să supraviețuiască în fața acestei noi realități aspre. Pur și simplu nu putea să îi osândească astfel.

Grace trase adânc aer în piept. Resemnată cu soarta ei, s-a tras înapoi, destul cât se poată privi în ochii verzi și blânzi ai lui Lewis. Privirea lui îi va bântui visele pe vecie—iubirea și tandrețea pe care le zărea în adâncurile lor vor fi cu ea pentru totdeauna. Ca o amintire indestructibilă a ceea ce a sacrificat.

– Grace, draga mea… Îi șterse lacrimile de pe obraji. Iubirea mea, orice ar fi, mi te poți confesa. Ai încredere în mine, draga mea. Te voi ajuta să treci peste asta.

Își adună fiecare gram de curaj pe care-l mai avea și fiecare fărâmă de putere pe care o mai poseda și se îndepărtă de îmbrățișarea lui. Nu exista nicio alegere. Trebuia să-i spune ce s-a întâmplat. Ce aștepta lumea de la ea. Trebuia să-i frângă inima.

El păși înspre ea, dar înainte să o ajungă cu brațele, ea se întoarse cu spatele. Cuvintele nu îi vor veni niciodată atâta timp cât privirea lui era pe ea. Nu putea să vadă cum inima lui se sfarmă. Grace deschise gura să vorbească, dar o închise la loc pentru că nu găsea cuvintele potrivite. Acelea care să facă totul mai ușor pentru amândoi, însă nu exista niciunul.

Pentru Dumnezeu, era imposibil!

El își înnodă brațele în jurul taliei sale, trăgând-o mai aproape, cu spatele lipit de pieptul lui, apoi îi șopti în ureche:

– Totul va fi bine. Spune-mi ce este și lasă-mă să te ajut.

– Nu mă poți ajuta. O nouă revărsare de lacrimi țâșni din ochii ei și i se prelinse pe obraji. Trebuie să mă mărit cu Ducele de Abernathy.

Spatele lui Lewis deveni rigid. Respirația i se îndesea.

– Nu poți. Doar ești îndrăgostită de mine.

– Doamne, cât îmi doresc să nu fi fost așa! S-a întors cu fața la el și s-a lăsat cuprinsă în îmbrățișarea lui. Uitându-se în sus, la el, inima i se frânse. Tata a semnat actele de logodnă ieri. Plănuiește să anunțe logodna propriu-zisă în noaptea asta.

Fața lui Lewis fu cuprinsă de panică.

– Fugi în lume cu mine. Putem pleca acum. Nu trebuie să te măriți cu un bărbat pe care nu-l iubești. O implora cu privirea lui. Grace, nu distruge ceea ce avem. Luptă pentru iubirea noastră, pentru mine, cu ambii pumni.

Ea își mușcă buza și se uită în altă parte. Cu pieptul greu și lacrimile curgând șiroaie pe obraji, Grace strânse din pleoape. Într-adevăr, îl iubea din toată inima, dar asta nu schimba nimic. Trebuia să-și onoreze părinții. Să-și protejeze familia.

– Fir-ar să fie, te iubesc! strigă Lewis, vocea spărgându-i-se din cauza emoției.

Ea se uită din nou la el, cu inima făcută fărâmițe. Trebuia să îl facă să o urască. Să îi facă să creadă că erau sortiți eșecului de la bun început. Poate că atunci el ar fi putut pleca. Ar fi putut merge mai departe. Poate chiar ar fi găsit o altă iubire.

I se puse un nod în gât de la ideea pe care o avea, dar, totuși, îi dorea toată fericirea din lume. Merita o viață plină de iubire. Ultimul lucru pe care și l-ar fi dorit era ca el să-și petreacă zilele și nopțile jelind după relația lor.

Îndreptându-și umerii, Grace îi fixă cu privirea.

– Uneori, iubirea nu este de ajuns. Viața mea este în Anglia. A ta este în America. Eram sortiți eșecului de la bun început.

– Grace, zise el, strângând-o cu mai multă forță, doar nu vorbești serios. Vino cu mine.

– Nu pot, răspunse ea, făcând câțiva pași mai departe de el, ca să nu cadă iarăși în îmbrățișarea lui. Ridică o mână în fața ei, ca să-l oprească. Trebuie să mă întorc la bal și la viitorul meu.

El făcu un pas înspre ea.

– Te înșeli. Viața ta este alături de mine. Lasă-mă să am grijă de tine. Dă-mi voie să te prețuiesc. Să te iubesc și să îți ofer totul.

Grace scurtă distanța dintre ei și își așeză un deget pe buzele lui.

– Nu face asta și mai greu pentru noi. Trebuie să mă lași să plec.

Fiecare moment în plus petrecut cu el o făcea să-și slăbească decizia. Dacă nu va încheia timpul petrecut cu el în curând, s-ar putea să nu se întoarcă niciodată la responsabilitățile ei, pentru că—așa s-o ajute Dumnezeu!—inima ei îi aparținea lui Lewis.

– Nu am de ales. Trebuie să onorez înțelegerea făcută de părinții mei. Este… dorința mea să fac asta.

Se întoarse cu spatele și păși în direcția cărăruii.

Lewis o ajunse din urmă. Prinzând-o de braț, o opri.

– Grace.

Ea își înghiți nodul din gât.

– Te rog. N-o face.

Privirea lui se umplu de durere și, fără niciun cuvânt, îi dădu drumul fetei.

Grace se grăbi să ajungă la adăpostul pe care i-l oferea casa ei. La viața pe care părinții ei o plănuiseră pentru ea. Până la finalul lunii, va fi ducesa de Abernathy, dar inima ei îi va aparține mereu lui Lewis.

CAPITOLUL 1

Londra, 1845

Un trosnet puternic umplu aerul exact în momentul în care podeaua trăsurii tremură sub pantofii lui Grace Stratton. Caleașca se zdruncina și se clătina dintr-o parte în alta, iar ea se străduia să rămână așezată. Apucă mai strâns lesa tigrului ei de companie și privi în direcția prietenei sale, Eliza. Ce Dumnezeu se întâmpla?

Caleașca se opri brusc, ceea ce o făcu pe Eliza să scoată un strigăt șocat. Fata își îndreptă spatele și se așeză mai bine pe bancheta din piele și catifea, apoi își duse mâna la piept.

– Doamne, ai milă! Sunteți bine, Alteță? Îi spusese fetei de o grămadă de ori să nu i se mai adreseze într-o manieră așa formală. De fiecare dată când Grace protesta, Eliza îi întorcea vorba și spunea că fiica unui baron nu trebuia să i se adreseze unei ducese pe numele ei de botez. Nu conta că deveniseră prietene. Grace îi zâmbi Elizei cu nesiguranță.

– Sunt bine, mulțumesc.

– Și Jasmine? Eliza se uită la felina cu dungi negre și portocalii, ghemuită lângă Grace.

– Și ea este bine. Puțin speriată, doar. Grace mângâie spatele puiului.

– Și tu? Eliza împinse o șuviță rebelă de păr de pe frunte.

– Sunt nevătămată.

Ușița trăsurii se deschise brusc, făcând-o pe Eliza să scotă încă un țipăt scurt și pe Grace să tresară puțin ca reacție la neașteptata intruziune. Lăsându-se pe spate, dădu din cap în direcția vizitiului.

– Nu ne lăsa așa, să așteptăm.

Vizitiul își odihni mâinile pe abdomen și dădu din cap cu seriozitate.

– Mă tem că am luat o groapă destul de adâncă și, prin urmare, am rupt un ax. Grace i-o încredință pe Jasmine Elizei.

– Vrei tu să… ?

– Desigur. Eliza acceptă felina și zâmbi afectată, apoi o așeză pe aceasta în poala sa.

– Voi arunca o privire, să văd ce pagube sunt.

Vizitiul o ajută pe Grace să coboare, apoi o conduse în spatele vehiculului. Grace rămase acolo, inspectând stricăciunile. Soarele de la miez de zi îi încălzea fața și umerii goi, în timp ce o briză călduță suflă printre straturile fustei sale și pe lângă glezne. Oricât de minunată ar fi fost ziua, împrejurimile calme în care se afla nu reușeau să o calmeze deloc. Cu cât examina mai mult lemnul plesnit, cu atât mai mult îi gonea inima și mintea.

Își masă tâmplele pentru un moment, înainte de a se întoarce la vizitiu.

– Ce putem face în legătură cu asta? întrebă ea, apoi se rugă ca el să aibă o soluție bună. Una care să nu o rețină și mai mult timp.

– Alteță, mi-e teamă că trebuie să trimitem vorbă după meșter. Un ax nu este așa ușor de reparat.

Ea își trecu privirea încă o dată peste crăpătura din lemn. Ultimul lucru pe care și-l dorea era să întârzie în călătoriile sale, dar, aparent, acest lucru nu putea fi evitat. Închise ochii și oftă. Dă Doamne să ajungă în Scoția la timp pentru botezul micuței Evangeline! Atâta timp cât acest lucru îi va reuși, totul va fi bine.

Grace își îndreptă atenția înspre vizitiu.

– Ce sugerezi?

– Există un han cam la o jumătate de milă de aici. Permiteți-mi să desham caii și să vă conduc acolo, ca să puteți aștepta în timp ce eu aranjez ca reparația să aibă loc.

Grace aprobă.

– Cât timp crezi că va dura până când se va repara trăsura mea?

– Îmi cer scuze, Alteță, dar nu știu. Dacă există vreun meșter priceput în zonă și dacă nu este ocupat, putem pleca mâine. În caz contrar… îmi cer scuze, dar nu există nicio cale de a prezice cât timp veți fi întârziată.

Ea își atinse cocul, apoi își netezi fustele șifonate. Plecase din Londra cu trei zile înainte pentru a ajunge pe moșia nepotului său, ducele de Goldstone. El și soția sa, care era și o prietenă dragă de-a ei, Amelia, își botezau fetița, pe Evangeline, într-o săptămână. Grace urma să fie nașa celei mici și nimic nu o va opri din a ajunge la destinație—cu atât mai puțin un ax rupt.

Grace își îndreptă umerii și se pregăti să preia controlul situației.

– Cum doriți. Vizitiul făcu o plecăciune și apoi se îndreptă către partea din spate a trăsurii, unde așteptau doi însoțitori.

Grace se uită în direcția drumului pe care urma să-l parcurgă și îi făcu semn unuia dintre însoțitori să se apropie. Îi zâmbi cu căldură când acesta ajunse lângă ea.

– Alteță. Bărbatul descălecă și apoi făcu o plecăciune.

– Aș dori să ajungi la han înaintea mea. Când ajungi acolo, aș vrea să te interesezi dacă se află pe acolo vreun meșter de-al locului care se pricepe la trăsuri. Dacă-l găsești, adu-l de îndată. Spune-i că te-a trimis ducesa de Abernathy. Asta ar trebui să-l convingă.

– Plec de îndată, Alteță. Călărețul se plecă în fața ei încă o dată înainte să se întoarcă la calul său și să plece în galop pe drumul care duce la han.

Întorcându-se la ușa caleștii, Grace aruncă o privire înăuntru.

– Eliza?

Fata se uită la Grace, dar continuă să o mângâie pe Jasmine.

– Da, Alteță.

– Trăsura are nevoie de reparații. Tu vei rămâne aici ca să ai grijă de Jasmine. Îți las și câțiva însoțitori.

Eliza aprobă.

– Unde vă duceți?

Grace se sprijini de ușița trăsurii.

– Voi merge călare până la han. De îndată ce fac aranjamentele necesare, mă întorc. Grace nu putea fi sigură că totul va merge în favoarea ei, dar, cu toate acestea, se va întoarce sau va trimite pe cineva după Eliza, Jasmine și cufărul ei.

– Prea bine, răspunse Eliza.

Jasmine își ridică botul și căscă, arătându-și dinții impresionant de mari înainte să se sprijine din nou pe Eliza.

Grace se întoarse cu spatele la trăsură și oftă, trăgând cu ochii la cerul senin și albastru. Cel puțin era o zi plăcută pentru călărie—niciun nor la orizont și o briză plăcută care să o liniștească. Ce păcat că nu se putea schimba în hainele de călărie! Nu exista nicio manieră elegantă pentru a călări cu atâtea fuste pe ea. Cu toate acestea, se va descurca ea cumva.

Vizitiul a dat roată caleștii cu unul dintre armăsarii ei, oprindu-l lângă ea.

– Dați-mi voie să vă ajut să încălecați, Alteță.

Femeia dădu din cap aprobator, își adună fustele într-o mână, apoi își așeză piciorul încălțat în mâna vizitiului și apucă șaua—ceva ce nu ar fi avut la dispoziție dacă ar fi luat cu ea caii de trăsură. Odată așezată, Grace se strădui din răsputeri să-și așeze fustele peste picioarele sale, dorindu-și ca în tot acest timp să fi purtat cizme.

Vizitiul îi aruncă o privire plină de remușcare.

– Îmi cer scuze că nu avem o șa de damă, Alteță. Nu doriți mai bine să rămâneți aici și să fac eu toate aranjamentele?

– Prostii. Sunt mai mult decât capabilă să călăresc așa. Cât despre aranjamente, aș dori să le fac eu. Apucă hățurile în ambele mâini și își ridică bărbia. Să ne grăbim!

– Cum doriți. Vizitiul încălecă un armăsar asemănător celui pe care stătea Grace, apoi, împreună cu cei trei călăreți care erau de-o parte și de alta a ducesei, o luă înainte, îndemnându-și calul să meargă la trap.

Grace înghiți în sec, protestând că trebuiau să călărească ala încet. Ar fi vrut să zboare ca vântul și ca gândul, să galopeze cu toată viteza înainte. Dar, ce păcat! Nu credea că un ritm mai rapid le-ar fi făcut prea mult bine pe termen lung. Tot va trebui să aștepte până când trăsura ei va fi reparată, în ciuda vitezei cu care ar ajunge la han.

Resemnată, Grace se relaxă în șa și îndrăzni să se bucure de drum. Ciripitul păsărilor plutea în aer și ea privea copacii aliniați de-a lungul drumului, în speranța că va putea vedea o pasăre cântătoare. Fu răsplătită la scurt timp după aceea, pentru că un graur țâșni dintr-un copac în următorul, penele lui negricioase strălucind de nuanțe de verde-violet când întâlneau razele soarelui.

Grace zâmbi, gândindu-se cât de minunat ar fi dacă și ea ar putea zbura. Întârzierea sa nu ar mai exista, pentru că ar putea pleca în zbor către Scoția, și fără îndoială că ar ajunge acolo mai repede decât ar fi putut-o face cu o trăsură. Însă înlătură acest gând din mintea ei.

Starea de reverie nu o ajuta cu nimic. Ceea ce îi trebuia erau soluții reale. Își îndreptă din nou atenția la drumul din fața ei. Dacă trăsura sa nu putea fi reparată imediat, ar închiria una. Iar dacă această soluție nu era nici ea posibilă… ar rezerva câteva locuri la diligență.

Nimic nu o va împiedica din a ajunge în Scoția, la timp pentru botezul nepoatei sale. La urma urmei, era ducesă. Oamenii s-ar fi dat peste cap să îi ofere ajutor. Grace respiră ușurată. Totul va fi bine.

Nu după mult timp, o clădire cu două etaje apăru la orizont, cu balcoane de jur împrejurul exteriorului său din piatră. O potecă în formă de semicerc, de-a lungul căreia fuseseră plantate tufișuri cu flori, făcea alee prin iarba deasă din fața clădirii, iar câțiva servitori ageri se agitau de colo-colo.

Grace începea să simtă dorința arzătoare de a-și îndemna calul să meargă la galop. Erau foarte aproape de han și anticiparea aproape că o enerva. Luptând cu dorința de a țâșni înspre destinația sa, Grace își pictă un zâmbet satisfăcut pe față și continuă să-l urmeze pe vizitiu.

Miji ochii pentru a citi mai bine semnul care atârna deasupra ușii de lemn. Hanul George. Era ziua ei norocoasă, pentru că hanul îi era familiar. Nu stătuse aici niciodată, însă auzise pe multe dintre cunoștințele ei vorbind despre acel loc. Hanul George era respectabil, frecventat în mare parte de mica nobilime. Cu siguranță că toate nevoile ei vor fi satisfăcute.