Dacă ar fi știut

Capitolul trei

Kate nu a stat pe gânduri. S-a întors acasă și s-a așezat pentru o clipă la masă, în micul ei birou. Se uită pe fereastra din birou, spre micuța ei curte. Lumina soarelui pătrundea prin fereastră, lăsând un dreptunghi de lumină pe podelele din lemn. Podelele, la fel ca cea mai mare parte din restul casei, datau din anul 1920, având cicatrici și cruste vizibile. Situată în zona Carytown din Richmond, Kate se simțea de multe ori nelalocul ei. Carytown era o partea mică și modernă a orașului și știa că se va muta cât de curând în altă parte. Avea suficienți bani pentru a-și cumpăra o casă oriunde voia, dar numai ideea mutatului o epuiza.

Acea lipsă de motivație a făcut probabil ca pensionarea să fie atât de grea pentru ea. Asta și refuzul de a renunța la amintirile legate de persoana care a fost în cei treizeci de ani cât a lucrat pentru Birou. Când aceste sentimente se ciocneau, se simțea adesea nemotivată și fără o direcție în viață.

Dar acum exista rugămintea lui Deb și a lui Jim Meade. Da, rugămintea era una greșită, dar Kate nu vedea nimic în neregulă cu sunatul câtorva persoane. În cazul în care nu reușea nimic, putea cel puțin s-o sune pe Deb și să-i spună că a făcut tot ce-a putut.

Prima oară l-a sunat pe Comisarului Adjunct al Poliției de Stat din Virginia, un bărbat pe nume Clarence Greene. Lucrase îndeaproape cu el în mai multe cazuri în ultimul deceniu din cariera ei și între ei exista un respect reciproc. Spera că anul care a trecut nu a distrus complet această relație. Știind că Clarence nu era niciodată în biroul său, a preferat să-l sune direct pe telefonul mobil, și nu pe cel fix.

Și chiar când credea că nu îi va răspunde, o voce familiară o salută. Pentru o clipă, Kate se simți ca și cum nu părăsise niciodată locul de muncă.

– Agent Wise, spuse Clarence. Ce mai faci?

– Bine, spuse ea. Tu?

– Ca de obicei. Trebuie să recunosc, totuși…m-am gândit că nu o să mai văd numele tău apărând pe ecranul telefonului meu.

– Da, în legătură cu asta, spuse Kate. Nu-mi place că sunt nevoită să apelez la tine în legătură cu ceva de genul acesta, după mai mult de un an în care nu am vorbit, dar am o prietenă care tocmai și-a pierdut fiica. I-am promis că voi analiza ancheta.

– Deci, ce vrei de la mine? întrebă Clarence.

– Ei bine, principalul suspect era fostul iubit al fiicei. Se pare că a fost arestat, iar după aproximativ trei ore, a fost lăsat să plece. Evident că părinții se întreabă de ce.

– Oh, spuse Clarence. Uite…Wise, nu prea pot să îți divulg acest lucru. Și cu tot respectul, ar trebui să știi deja asta.

– Nu încerc să intervin în caz, spuse Kate. Mă întrebam doar de ce nu li s-a dat părinților un motiv real pentru lăsarea în libertate a singurului suspect. Este doar o mamă îndurerată care încearcă să găsească răspunsuri și…

– Din nou, permite-mi să te opresc, spuse Clarence. După cum bine știi, lucrez în mod regulat cu mame, părinți și văduve îndurerate. Doar pentru că întâmplarea face ca tu să o cunoști personal pe una dintre aceste persoane, nu înseamnă că pot încălca protocolul sau trece cu vederea.

– Având în vedere cât de îndeaproape am lucrat, știi doar că am cele mai bune intenții.

– Oh, sunt sigur că așa este. Dar ultimul lucru de care am nevoie este un agent FBI pensionat care își bagă nasul într-un caz actual, indiferent cât de mult încerci să păstrezi distanța. Poți să înțelegi asta, nu-i așa?

Problema era că ea chiar înțelegea. Cu toate acestea, a încercat pentru ultima oară.

– Aș considera-o o favoare personală.

– Sunt sigur că asta ai face, spuse Clarence cu un aer de superioritate. Dar răspunsul este nu, agent Wise. Acum, dacă mă scuzi, sunt pe cale să intru în sala de judecată pentru a vorbi cu una dintre văduvele îndurerate despre care tocmai ți-am pomenit. Îmi pare rău că nu te-am putut ajuta.

Închise telefonul fără a-și lua rămas bun, lăsând-o pe Kate să se holbeze la acel pătrat de lumină care se mișca ușor pe podeaua de lemn masiv. Luând în considerare că Greene tocmai ce i-a dezvăluit că urmează să se prezinte în instanță, ea se gândi deja la următoarea mișcare. Presupunea că mișcarea inteligentă ar fi fost să perceapă refuzul lui ca pe o înfrângere. Dar refuzul lui a făcut-o doar să își dorească să afle mai multe.

“Întotdeauna mi s-a spus că aveam o latură încăpățânată ca și agent”, se gândi ea în timp ce se ridică de la birou. “E bine să vezi că unele lucruri nu s-au schimbat.”

* * *

O jumătate de oră mai târziu, Kate își parca mașina într-un garaj adiacent Secției de Poliție Numărul Trei. Pe baza locului unde a avut loc asasinarea lui Julie Meade, pe numele de căsătorie Julie Hicks, Kate știa că asta ar fi cea mai bună resursă de informații. Singura problemă era că, în afară de Comisarul Adjunct Greene, nu cunoștea pe nimeni altcineva din cadrul departamentului, cu atât mai puțin din Secția Trei.

Intră în birou cu încredere. Știa că sunt anumite lucruri legate de actuala ei situație pe care un ofițer atent le-ar observa. În primul rând, nu deținea armă. Avea ascuns un permis de port-armă dar, având în vedere ceea ce își propusese să facă, își dădu seama că ar putea provoca mai multe probleme decât erau necesare dacă ar fi fost prinsă că nu este sinceră.

Și nu își putea permite să nu fie sinceră. Pensionată sau nu, reputația ei era în joc, o reputație pe care și-a construit-o cu mare grijă, timp de treizeci de ani. În următoarele minute trebuia să își asume un risc foarte mare, lucru de care era conștientă. În întregul an de pensie nu a fost atât de anxioasă precum era în momentul de față.

Se apropie de biroul de informații, o zonă luminată intens, separată de camera centrală printr-un geam de sticlă. La birou era așezată o femeie în uniformă, care ștampila ceva în registru, în timp ce Kate se apropia. Se uită la Kate cu o față care părea că nu a mai văzut un zâmbet de ceva timp.

– Cu ce vă pot ajuta? întrebă recepționera.

– Sunt agent FBI pensionat și mă interesează câteva informații legate de o crimă recentă. Speram să aflu numele ofițerilor responsabili de caz.

– Aveți un act de identitate? întrebă femeia.

Kate scoase permisul de conducere și i-l înmână prin deschizătura din geamul de protecție. Femeia s-a uitat la el timp de o secundă, iar apoi i l-a înapoiat.

– Voi avea nevoie de legitimația de agent FBI.

– Ei bine, după cum am spus deja, sunt pensionată.

– Și cine v-a trimis? Voi avea nevoie de numele lor și de informațiile de contact, iar mai apoi aceștia vor trebui să completeze o cerere pentru ca dumneavoastră să puteți obține informațiile.

– Chiar speram să scap de toată birocrația.

– În acest caz, nu vă pot ajuta, replică femeia.

Kate se întreba cât de departe poate merge. Dacă ar fi insistat prea mult, cu siguranță cineva l-ar fi anunțat pe Clarence Greene și ar putea ieși urât. Și-a stors creierii, încercând să se gândească la o altă abordare. Una singură îi veni în minte și era mult mai riscantă decât ceea ce încerca deja acum.

Cu un oftat, Kate spuse tăios:

– Ei bine, mulțumesc oricum.

Se întoarse pe călcâie și ieși din birou. Se simți puțin jenată. Ce naiba a fost în capul ei? Chiar și în cazul în care încă ar fi avut legitimația de agent FBI, ar fi fost ilegal pentru Poliția din Richmond să îi dea orice fel de informație fără aprobarea unui superior din DC.

Era mai mult decât umilitor să meargă înapoi la mașina ei cu acest sentiment, sentimentul de a fi un simplu civil.

“Un civil care nu poate să accepte un refuz.”

Și-a scos telefonul și a sunat-o pe Deb Meade. Când Deb răspunse, aceasta părea încă obosită și distantă.

– Îmi pare rău că te deranjez, Deb, spuse ea. Dar ai cumva numele și adresa fostului iubit?

Și bineînțeles că Deb le avea pe ambele.

Capitolul patru

Deși Kate nu mai avea vechea legitimație de agent FBI, încă deținea ultima insignă. Era așezată deasupra șemineului din casa ei, o relicvă din vremuri de mult apuse, asemenea unei fotografii decolorate. După ce părăsise Secția Trei, se îndreptase spre casă, grăbindu-se să o ia. Stătuse mult pe gânduri dacă să își ia și arma. Se uita insistent la pistolul ei M1911dar, în cele din urmă, îl lăsase acolo unde îi era locul, în sertarul de lângă patul ei. La ce planuri avea în minte, dacă l-ar fi luat cu ea, ar fi fost ca și cum o căuta cu lumânarea.

S-a decis să ia cătușele, pe care le ținea într-o cutie de pantofi sub pat, cu alte câteva comori din cariera ei.

Pentru orice eventualitate.

A plecat de acasă și s-a îndreptat spre adresa pe care i-a dat-o Deb. Era un loc în Shockoe Bottom, la o distanță de douăzeci de minute cu mașina de casa ei. În timp ce conducea, nu se simțea neliniștită, dar era puțin entuziasmată. Știa că nu ar trebui să facă asta dar, în același timp, se simțea atât de bine să fie din nou pe urmele cuiva, chiar dacă o făcea în secret.

De îndată ce ajunsese la adresa fostului iubit al lui Julie Hicks, un tip pe nume Brian Neilbolt, Kate începuse să se gândească la soțul ei. Din când în când, își făcea apariția în gândurile ei, iar câteodată, îi rămânea întipărit acolo pentru o perioadă de timp. Asta se întâmpla în timp ce lua curba pe strada de destinație. Îl putea vedea cum dădea din cap în semn de frustrare.

“Kate, știi că nu ar trebui să faci asta”, părea să spună el.

Kate rânji ușor. Deși simțea că a reușit să treacă destul de repede peste moartea soțului ei, avea momente când îi lipsea extrem de mult.

Kate a îndepărtat acele amintiri, în timp ce parca mașina la adresa pe care Deb i-a indicat-o. Era o casă destul de frumoasă, împărțită în două apartamente diferite, cu verande care separau proprietățile. De îndată ce a ieșit din mașină, și-a dat seama că cineva era acasă, deoarece putea auzi pe cineva vorbind foarte tare înăuntru.

Când a urcat pe scările verandei, s-a simțit de parcă s-ar fi întors în timp, în urmă cu aproximativ un an. În ciuda lipsei armei din șold, se simțea din nou ca un agent. Totuși, fiindcă în realitate era un agent pensionat, nu știa ce va urma să spună după ce va bate la ușă.

Dar nu a lăsat acest lucru să o oprească. A bătut la ușă cu aceeași autoritate cu care ar fi bătut și acum un an. În timp ce auzea discuția zgomotoasă dinăuntru, își dăduse seama că se va rezuma la adevăr. Să mintă într-o situație în care nu avea ce căuta oricum nu ar face decât să înrăutățească lucrurile, în cazul în care ar fi prinsă.

Bărbatul care îi deschise ușa lui Kate a luat-o puțin prin surprindere. Avea aproximativ un metru nouăzeci și era foarte musculos. Era suficient să îi vezi umerii și îți dădeai seama că trăgea de fiare. L-ai putea confunda ușor cu un luptător profesionist. Singurul lucru care îl dădea de gol era furia din ochii lui.

– Da? întrebă el. Dumneavoastră cine sunteți?

Kate făcu o mișcare de care i-a fost dor. I-a arătat insigna. Spera ca vederea acesteia să aibă o anumită influență, având în vedere prezentarea ei.

– Numele meu este Kate Wise. Sunt agent FBI pensionat. Speram să puteți vorbi cu mine câteva clipe.

– Despre ce? întrebă el repezit și agitat.

– Sunteți Brian Neilbolt? întrebă ea.

– Da, eu sunt.

– Așadar, fosta dumneavoastră iubită este Julie Hicks, corect? Fosta Julie Meade?

– Rahat, din nou asta? Uitați, nenorociții de polițiști deja m-au încătușat și interogat. Acum, și federalii?

– Stați liniștit, nu sunt aici pentru a vă interoga. Voiam doar să vă pun câteva întrebări.

– Sună ca un interogatoriu pentru mine, spuse el. În plus, ați spus că sunteți pensionată. Sunt destul de sigur că asta înseamnă că nu trebuie să fac nimic din ceea ce îmi cereți.

Se prefăcu că este rănită de cuvintele lui, întorcându-și privirea în altă direcție. Însă în realitate, se uita peste umerii lui masivi, în spațiul din spatele lui. Văzuse o valiză și doi rucsaci sprijiniți de perete. De asemenea, văzuse o foaie de hârtie așezată pe valiză. Își putu da seama, datorită logo-ului mare de pe ea, că acea foaie este o chitanță de la Orbitz. Aparent, Brian Neilbolt pleca din oraș pentru o vreme.

Nu este cel mai bun scenariu atunci când fosta ta iubită a fost ucisă și tu ai fost interogat, iar mai apoi eliberat de îndată de poliție.

– Încotro vă îndreptați? întrebă Kate.

– Nu e treaba dumneavoastră.

– Cu cine vorbeați atât de tare la telefon înainte ca eu să bat la ușă?

– Din nou, nu e treaba dumneavoastră. Acum, dacă mă scuzați…

Se duse să închidă ușa, dar Kate continuă. Ea făcu un pas în față și își puse pantoful între ușă și tocul ușii.

– Domnule Neilbolt, am nevoie doar de cinci minute din timpul dumneavoastră.

Un val de furie i-a trecut prin fața ochilor, dar apoi părea să cedeze. Acesta își lăsă capul în jos și, pentru o clipă, lui Kate i se păru că este trist. Privirea era similară cu cea pe care o văzuse pe fața soților Meade.

– Ați spus că sunteți agent pensionat, nu-i așa? întrebă Neilbolt.

– Așa este, confirmă ea.

– Pensionat, spuse el. Atunci plecați naibii de pe veranda mea.

Kate stătea fermă pe poziție, arătând în mod clar că nu intenționa să plece nicăieri.

– Am spus să plecați naibii de pe veranda mea!

Acesta a dat din cap și apoi s-a întins să o împingă. A simțit forța mâinilor lui de îndată ce i-au atins umărul și a acționat cât a putut de repede. A fost uimită de cât de rapide au fost reflexele și memoria ei musculară.

În timp ce mergea împiedicat înapoi, își înfășură ambele brațe în jurul brațului drept al lui Neilbolt. În același timp, a îngenuncheat pentru a se putea opri din mersul înapoi. Apoi, a făcut tot ce-i i-a stat în putință pentru a-l pune la pământ, dar greutatea lui era prea mare. Când acesta și-a dat seama ce încerca ea să facă, a lovit-o cu cotul în coaste.

Această lovitură i-a tăiat respirația lui Kate, dar din cauză că o lovise cu cotul, apărarea lui a fost distrusă. De data aceasta, când a încercat să îl pună la pământ, a funcționat. Și din cauză că a dat tot ce era mai bun în ea, a funcționat puțin prea bine.

Neilbolt a picat de pe verandă. În momentul în care a picat, lovise două scări. Acesta strigase de durere și încercase să se pună înapoi pe picioare. Se uită la ea, încă în stare de șoc, încercând să-și dea seama ce s-a întâmplat. Alimentat de furie și mirare, urcă scările spre ea șchiopătând, fiind în mod clar năucit.

Pe măsură de se apropia de capătul scărilor, aceasta l-a păcălit cu un genunchi în față. Când încercă să se ferească, Kate îi prinse capul și îngenunchease din nou. Se forțase să-i pună capul pe verandă, în timp ce brațele și picioarele lui se împiedicau pe scări. Mai apoi, scoase cătușele din interiorul sacoului și îl încătușă cu o rapiditate și ușurință pe care numai treizeci de ani de experiență le poate oferi.

Se îndepărtă de Brian Neilbolt și se uită la el. Acesta nu încerca să scape de cătușe; părea mai degrabă uluit.

Kate își scoase telefonul, cu intenția de a suna la Poliție, dar și-a dat seama că mâna ei tremura. Corpul ei pompa adrenalină. Își dădu seama că zâmbea.

“Doamne, ce dor mi-a fost.”

Deși lovitura de la coaste o durea cumplit, în urmă cu cinci sau șase ani ar fi durut-o mult mai rău, cu siguranță. Și articulațiile de la genunchi erau întotdeauna așa de dureroase după o încăierare?

Ea și-a permis să se bucure pentru o clipă de ceea ce tocmai făcuse, iar mai apoi, reușise, în cele din urmă, să sune la Poliție. Între timp, Brian Neilbolt rămase nemișcat la picioarele ei, probabil întrebându-se cum o femeie, cu cel puțin douăzeci de ani mai în vârstă decât el, reușise să-i facă asta.

Capitolul cinci

Desigur, Kate se aștepta la anumite repercusiuni pentru ceea ce tocmai făcuse, dar nicidecum la ceea ce experimentase atunci când ajunsese la Secția Trei. Știa că urmează ceva atunci când a văzut privirile polițiștilor care treceau, în timp ce își vedeau de treburile lor. Unele priviri erau pline de respect, în timp ce altele o ridiculizau.

Kate nu se lăsă afectată. Era încă prea agitată din cauza confruntării, care avusese loc pe veranda lui Neilbolt, ca să îi pese.

După ce așteptase câteva minute în hol, un ofițer nervos s-a apropiat de ea.

– Dumneavoastră sunteți doamna Wise, nu-i așa? întrebă el.

– Da, eu sunt.

Pentru o clipă, a putut observa o sclipire de apreciere în ochii lui. Era genul de privire pe care o observa deseori în trecut, atunci când ofițeri sau agenți, care doar auziseră povești despre ea, o întâlneau pentru prima oară. Îi lipsea acea privire.

– Comisarul Budd ar dori să vorbească cu dumneavoastră.

Era destul de surprinsă. Spera să vorbească mai degrabă cu cineva precum Comisarul Adjunct Greene. Chiar dacă a fost mai încăpățânat la telefon, știa că poate fi mai ușor de convins față în față. Comisarul Randall Budd, în schimb, era genul de om cu care nu puteai glumi. Îl întâlnise o singură dată, cu câțiva ani în urmă. Abia își aducea aminte cu ce ocazie, dar își amintea că Budd părea a fi o persoană cu un caracter puternic și strict profesional.

Cu toate acestea, Kate nu voia să pară deloc intimidată sau îngrijorată. Așa că se ridicase și îl urmase pe ofițer, afară din zona de așteptare și înapoi prin biroul mare. Trecuseră pe lângă mai multe birouri, unde observase și mai multe priviri incerte, înainte ca ofițerul să o conducă pe un hol. În centrul holului, ajunseseră la biroul lui Randall Budd. Ușa era deschisă, ca și cum o aștepta deja de ceva timp.

Ofițerul nu a avut nimic de spus; de îndată ce a condus-o la ușa lui Budd, s-a întors pe călcâie și a plecat. Kate se uită în birou și îl văzuse pe Comisarul Budd făcându-i cu mâna să intre.

– Intrați, spuse el. Nu voi minți. Nu sunt mulțumit de dumneavoastră, dar nu mușc. Puteți, vă rog, să închideți ușa după dumneavoastră?

Kate intră și făcu ce i s-a cerut. A luat, mai apoi, unul din cele trei scaune care se aflau pe partea opusă a biroului lui Budd. Pe birou se aflau mai multe lucruri persoanele, decât lucruri legate de muncă: poze cu familia sa, o minge de baseball cu autograf, o cană de cafea personalizată și un fel cartuș cu valoare sentimentală așezat pe o placă.

– Lasă-mă să încep prin a spune că sunt foarte conștient de istoricul dumneavoastră, spuse Budd. Mai mult de o sută de arestări în toată cariera. Șefă de promoție la academie. Locul întâi și doi în opt turnee consecutive de kickboxing, pe lângă antrenamentul standard al Biroului, unde ați fost, de asemenea, grozavă. Numele dumneavoastră a devenit cunoscut atunci când ați fost responsabilă de cazuri și majoritatea oamenilor din Poliția Statală din Virginia vă respectă extrem de mult.

– Dar? spuse Kate. Nu a spus asta într-o încercare de a fi amuzantă. Voia, pur și simplu, să demonstreze că este capabilă să accepte o mustrare…deși, ca să fie sinceră, nu considera că o merită.

– Dar, în ciuda tuturor acestor lucruri, nu aveți niciun drept să atacați oameni doar pentru că dumneavoastră credeți că ar putea fi implicați în moartea fiicei prietenei dumneavoastră.

– Nu l-am vizitat cu intenția de a-l ataca, spuse Kate. L-am vizitat pentru a-i pune câteva întrebări. Eu pur și simplu m-am apărat atunci când el a devenit violent.

– Acesta le-a spus oamenilor mei că l-ați aruncat pe scările verandei și că l-ați lovit cu capul de podeaua verandei.

– Nu pot fi acuzată de faptul că sunt mai puternică decât el, nu-i așa? întrebase ea.

Budd se uită atent la ea, analizând-o.

– Nu îmi pot da seama dacă încercați să fiți amuzantă, tratând această situație într-un mod superficial, sau dacă aceasta este atitudinea dumneavoastră obișnuită.

– Domnule Comisar, înțeleg poziția dumneavoastră și cum faptul că o femeie de cincizeci și cinci de ani, pensionată, care a bătut pe cineva pe care oamenii tăi l-au interogat scurt, iar mai apoi eliberat, v-ar putea da bătăi de cap. Dar vă rog să înțelegeți…L-am vizitat pe Brian Neilbolt doar pentru că prietena mea m-a rugat. Și sincer, când am aflat mai multe lucruri despre el, am crezut că nu ar fi o idee tocmai rea să fac asta.

– Așadar, ați presupus că oamenii mei nu și-au făcut treaba așa cum ar fi trebuit? întrebă Budd.

– Nu am spus nimic de genul acesta.

Budd și-a dat ochii peste cap și oftă.

– Uitați, nu vreau să mă cert pe această temă. Sincer, tot ce mi-aș dori ar fi ca dumneavoastră să părăsiți biroul meu în următoarele câteva minute și, odată ce am terminat de discutat despre această chestiune, să încheiem subiectul. Dar trebuie să înțelegeți că ați întrecut măsura și dacă aceste fapte se vor repeta, voi fi nevoie să vă arestez.

Kate ar fi vrut să spună multe lucruri înapoi. Dar și-a dat seama că dacă Budd era dispus să renunțe la toate argumentele, putea și ea să facă același lucru. Era conștientă de faptul că acesta avea destulă autoritate astfel încât să-i îi creeze probleme, dacă voia, așa că s-a hotărât să fie pe cât se poate de civilizată.

– Înțeleg, răspunse ea.

Pentru o clipă, Budd părea să se gândească la ceva, înainte de a-și împreuna mâinile pe birou, ca și cum ar încerca să atragă atenția asupra lui.

– Și pentru informația dumneavoastră, suntem siguri că Brian Neilbolt nu a ucis-o pe Julie Hicks. Acesta apare pe camerele de supraveghere ale unui bar în noaptea în care aceasta a fost ucisă. A intrat în bar în jurul orei zece și nu a plecat decât după miezul nopții. Mai apoi, avem un schimb de mesaje amoroase, între el și o altă persoană, care a continuat între ora unu și trei dimineața. Este curat. Nu este el tipul pe care îl căutăm.

– Avea bagajele făcute, spuse Kate. Ca și cum ar fi încercat să părăsească orașul în grabă.

– În schimbul de mesaje, el și persoana cu care are o aventură amoroasă, discutau despre o vizită în Atlantic City. Ar fi trebuit să plece în după-amiaza aceasta.

– Înțeleg, spuse Kate dând din cap. Nu se simți jenată, dar începuse să regrete că a acționat atât de agresiv pe veranda lui Neilbolt.

– Mai este încă ceva, spuse Budd. Și din nou, trebuie să vedeți lucrurile din perspectiva mea în această privință. Am fost nevoit să îi contactez foștii dumneavoastră superiori de la FBI. Acesta este protocolul. Cu siguranță știți asta.

Știa asta, dar sincer, nu se gândise la acest aspect. O iritare ușoară, dar care o măcina pe dinăuntru, îi apăruse în stomac.

– Știu, spuse ea.

– Am vorbit cu Directorul Adjunct Duran. Acesta nu a fost încântat de cele auzite și dorește să vorbească cu dumneavoastră.

Kate își dădu ochii peste cap și încuviință.

– În regulă. O să-l sun și o să-i spun că dumneavoastră m-ați îndrumat să fac asta.

– Nu, nu înțelegeți, spuse Budd. Vor să vă vadă. În DC.

La auzul acestor vorbe, iritarea pe care o simțea s-a transformat rapid în ceva ce nu mai simțise de mult timp: o îngrijorare reală.